Munca nedeclarată

RADU VIDA

În toată Europa se munceşte la negru într-o proporţie mai mult decît inacceptabilă. Şi, în consecinţă, UE caută soluţii. Au fost atraşi în această consultare reprezentanţii sindicatelor şi ai patronatelor. Nici un cuvînt despre cei care realmente muncesc la negru. Şi, recunosc, suferă. Comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, Lászlo Andor: „Munca nedeclarată este un flagel, lucrătorii sînt expuşi unui risc crescut de sărăcie şi unor condiţii de muncă potenţial periculoase. Fenomenul subminează siguranţa locurilor de muncă, accesul lucrătorilor la pensii şi asistenţă medicală. Munca nedeclarată privează guvernele de venituri fiscale şi de cotizaţii la asigurările sociale. Guvernele, angajatorii şi sindicatele ar trebui să colaboreze la nivelul UE, pentru a preveni şi descuraja munca nedeclarată”.

Frumos! Atîta doar că munca la negru este făcută de cineva. De oameni care n-au încotro. De fiinţe care trebuie să mănînce, să-şi plătească facturile. Să existe! Pe de altă parte, angajatorii direcţi sînt şi ei ignoraţi. Pe ei nu-i întrebă nimeni? De ce se expun prigoanei inspectorilor de muncă? De ce riscă oprobriul public, suspendarea unor drepturi, închisoarea? Ce-i mînă în această luptă, condamnată de aproape toată lumea?

Să nu se înţeleagă că le iau cumva apărarea. Munca ascunsă aduce doar mărunte beneficii imediate. Pe termen lung, însă, lucrurile se complică. Vremea trece în defavoarea celor care muncesc în acest fel, nu oferă nimic, dar cer societăţii să le dea. Totul. Sau aproape totul. Dar situaţia e destul de gravă. Şi fiecare din părţile implicate trebuie să înţeleagă că aşa nu se mai poate. Pare uşor ca organele abilitate să-i descopere pe cei care muncesc în condiţii ilegale. Şi pe cei care fac posibil acest lucru. Pare simplu să-i amendezi, să-i închizi, să lupţi, vasăzică, cu munca nedeclarată. Ce se întîmplă, însă, cu acei oameni? Şi ce se întîmplă cu firmele care patronează matrapazlîcul? E oare în interesul societăţii să intervenim brutal în viaţa lor? Nu cred. Cred în soluţii adevărate. În muncă cinstită. În posibilitatea ca fiecare să aibă un loc de muncă în funcţie de pregătire, abilităţi şi posibilităţi. Nu pot să cred în ideea acreditată că statele fură cetăţenii, după cum este adevărat doar parţial faptul că munca la negru ajută economia. Trebuie recunoscut, însă, că, fără o reducere a impozitelor, atît la angajatori, cît şi la angajaţi nu va rezolva problema. Iar pentru ca acest deziderat să se împlinească, e nevoie de reducerea drastică a birocraţiei. La nivel continental, în primul rînd, şi, mai apoi, în rîndul statelor componente (sau nu) ale Uniunii Europene. În America se prevede creştere economică. În Asia la fel. Doar aici, în Zona euro, lucrurile stagnează. Iar în ţările emergente, nou intrate în UE, e nevoie de reindustrializare. Tocmai pentru a putea asigura locuri de muncă viabile, la lumina zilei.

Păcălelile nu ajută la nimic. UE şi-a propus şi a dat publicităţii un plan  „ambiţios”, care urmăreşte ca, pînă în 2020, 75% din persoanele cu vîrste între 20 şi 64 de ani să aibă un loc de muncă. Restul? 25% ce să facă? Cum s-o scoată la capăt?  Sînt întrebări înfricoşătoare, pentru că cei 25% rămaşi sînt potenţiali lucrători la negru. Oameni care se vor mulţumi cu această formă ilegală de a obţine bani. Doar pentru a supravieţui pentru moment. Asta este o adevărată excluziune socială planificată. Şi, cum spuneam, pentru reducerea celor ce acceptă o astfel de existenţă e nevoie de consultarea lor. De adecvare a situaţiei lumii în care trăim. De renunţare la ceea ce am putea numi: diferenţieri sociale flagrante. La plata prea bună pentru nemuncă şi la oropsirea celor care, cu chiu cu vai, se menţin pe o linie precară de echilibru.
Aşadar, discuţia rămîne deschisă.