Mai contează că Băsescu este preşedinte ilegitim?!

Ilie Călian

  De joi, de cînd Institutul Naţional de Statistică, a anunţat principalele rezultate ale recensămîntului din octombrie 2011, comenta-rea acestora s-a “inflamat” îndeosebi din cauză că aceste cifre indică faptul că referendumul pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu a fost valid – în sensul că s-a prezentat peste jumătate din populaţia cu drept de vot. Calculul este relativ simplu: populaţia stabilă a României este de 20,122 milioane de persoane. Acestora le mai putem adăuga circa 728 de mii de persoane plecate în străinătate. În realitate, din cauza defectuoasei organzări de către Guvernul Boc a recensămîntului, multe persoane care lucrează în străinătate de mulţi ani au fost înregistrate tot ca persoane “stabile”. Dacă e aşa, iar datele recensămîntului ne indică circa 16% persoane sub 15 ani (fără a ne spune cîte sînt sub 18 ani!, adică minori) , înseamnă că, oricum am lua-o, drept de vot nu pot avea vreo patru milioane. Aşadar, numărul celor care s-au prezent la referendum ar fi fost suficient pentru demiterea lui Băsescu.

De fapt, cearta pe această temă este inutilă – nu pentru că decizia Curţii Constituţionale pe tema referendumului este definitivă şi nu există nicio posibilitate de revenire (spre deosebire, de exemplu, de o decizie în legătură cu o crimă, care poate fi revăzută dacă apare o dovadă contrară irefutabilă). Problema este alta: Băsescu a fost ales preşedinte cu vreo 5,2 milioane de voturi, iar la referendum împotriva lui s-au pronunţat 7,45 milioane. Orice om cu bun simţ şi-ar fi dat de-misia, indiferent de decizia CCR. M-am referit la un om cu bun simţ, nu la Traian Băsescu!

Dar problemele pe care le ridică realizarea acestui recensămînt sînt mai complicate. În primul rînd, faptul că Guvernul Boc a încredinţat organizarea de facto şi realizarea recensămîntului “pe teren” primăriilor, refuzînd implicarea efectivă a Institutului Naţional de Statistică în culegerea datelor avea ca scop vicierea acestuia, pentru a satisface felurite interese. E vorba, în primul rînd, de interese pecu-niare: de numărul real al populaţiei depind multe, începînd cu salarii-le primarilor, numărul funcţionarilor, dar şi al consilierilor locali. Totodată, în funcţie de realitatea statistică a populaţiei adulte sta-bile se poate intui corectitudinea listelor electorale – şi se merge, pînă la urmă, la numărul de parlamentari, dacă se respectă principiul raportului dintre aceştia şi numărul alegătorilor. Dar n-au lipsit ni-ci interese mai mărunte: falsuri în numărul de gospodării care lucrea-ză efectiv terenurile agricole, respectiv întreţin un anumit număr de animale, pentru care se acordă stipendii de la Uniunea Europeană.

Am auzit şi “politicieni” care explicau în şoaptă caracterul “patriotic” al falsurilor de la recensămînt: anume, că, declarînd o populaţie mai numeroasă, vom avea avantaje în UE. Pînă una-alta, mă tem că rezultatele recensămîntului nostru afectează rezultatele recensămîntului pe întreaga Uniune Europeană. Astfel, n-ar fi de mirare ca unii cetăţeni români să apară ca populaţie stabilă şi în România, şi în unele tări din UE – ba chiar şi dinafară, cum e cazul “jmecheriei” cu cetăţenii Re-publicii Moldova, recenzaţi în România, după ce, odată obţinută cetăţenia, şi-au făcut şi cărţi de indentitate de rezidenţă în unele localităţi din ţara noastră. Evident, din punct de vedere democratic e o aberaţie dreptul de a vota la alegerile din România pentru acei oameni care şi-au păstrat cetăţenia română, ori au dobîndit-o, dar efectiv sînt “supu-şii” altui stat, căruia îi plătesc impozite şi taxe şi le respectă legi-le. De altfel, dubla cetăţenie este, în esenţă, o aberaţie: nu poţi fi cetăţean loial simultan în două state, care pot avea interese divergente sau chiar adverse.

Dar mai contează, oare, asemenea “chiţibuşuri” de principiu atunci cînd bravii noştri politicieni au alte gînduri? Şi, mai ales, cînd cei care i-au votat îi aprobă?!