Mă iubeşte, nu mă iubeşte…

RADU VIDA

De cînd s-au înţeles să îşi asume guvernarea, USL a avut parte numai de atacuri. Atît din interior, cît şi din exteriorul alianţei. Un fel de joc copilăresc, în care petalele unei flori sînt… puse să prezică dragostea faţă de aproape. Şi asta mă face să afirm că democraţia noastră încă nu este coaptă. Pentru că o atitudine matură, responsabilă, face ca alianţele – chiar cu majore diferenţe doctrinare – să se realizeze pentru unicul scop de punere în practică a dezideratului maselor pentru o viaţă mai bună. Pe cînd, la noi, întrebările care au stat pe buzele tuturor au fost: Se rupe? Nu se rupe? Cînd se rupe?

Evident că nu este suficient ca doar liderii partidelor să-şi dorească alianţa. Dincolo de interesele lor, se află marea masă a membrilor partidelor în cauză. Şi, mai departe, simpatizanţii, cei care, în faţa urnelor, sînt stăpînii absoluţi ai vrerii populare.

De la început au fost liberali şi social democraţi care au strîmbat din nas. Unii au tăcut din laşitate, alţii s-au manifestat zgomotos. Inducînd, sigur, cu ajutorul analiştilor, ideea de incompatibilitate doctrinară şi vizionară a Uniunii. Nici unii, nici ceilalţi n-au putut fi convinşi de oportunitatea unirii forţelor, pentru realizarea scopului comun. Liberalii vor doar preşedinte; social democraţii, doar confortul votului majoritar. Evident că, în momentul consolidării PSD, liberalii au început să se agite. Mărirea numărului de senatori şi deputaţi (în special prin fuga celor de la PPDD, dar şi slăbirea PNL prin plecări intempestive şi, oarecum, nefireşti), a stîrnit dihonia. În principal s-a pus accent pe nesiguranţa alegerii lui Crin Antonescu în funcţia de preşedinte de ţară. Scenarii. Mîrîieli. Acuze. N-am auzit însă pe nici unul din liberali să propună, să insiste chiar asupra revizuirii Constituţiei, bătînd în cuie Republica Parlamentară. Ar fi dispărut, dintr-odată, toate suspiciunile. Pentru că, fără îndoială, candidatul lor ar fi ajuns (Crin) în glastra prezidenţială a Cotrocenilor. Iar ţara ar fi avut de cîştigat.

Despre ruptură au vorbit şi vorbesc şi cei din PDL. Nu e vorba despre opoziţie, ci, pur şi simplu, de invidie. Pentru că, în cazul lor, ar fi trebuit să stea în banca, cuminţi, să se comporte ca perdanţi pe mîna lor şi a preşedintelui Băsescu. Şi să se opună constructiv acţiunilor USL. Dar toate intervenţiile de pînă acum au vizat doar… petalele de flori de care vorbeam. Orbiţi de neputinţa în faţa acţiunilor Băsescului şi a fărîmiţării a ceea ce ei numesc „dreapta”, PDL pune aceleaşi întrebări invidioase şi nefondate în ceea ce priveşte USL: Se rupe? Nu se rupe? Şi asta fără să fie capabil să privească la duşmăniile interne, sau coagularea unor forţe posibile să prezinte o alternativă pentru viitoarele alegeri.

Şi analiştii par să nu aibă altă preocupare decît frîngerea USL. Intervenţiile de pînă acum mi se par puerile. Chiar şi ultima găselniţă („fracturarea ideologică în 2016?!?) mi se pare doar o imperioasă nevoie de a umple un spaţiu tipografic. Şi nicidecum o analiză serioasă a cea ce poate şi trebuie să facă USL. Pentru îndeplinirea, desigur, a angajamentelor, faţă de propriile elctorate.

Divergenţele de opinii şi, implicit, divorţul survin atunci cînd nu sînt bani. Cînd sărăcia se mută dintr-un buzunar în altul. Din păcate, nici PSD, nici PNL nu au soluţii adevărate (legea deducerilor, reducerea, dacă nu chiar eliminarea marilor evazionişti), pentru colectarea la buget a unor sume care să acopere necesarele. Şi, în acest caz, doar suspiciunile îşi fac cărare spre alegători. Dar, se ştie, cutremurele nu conduc neapărat la sfîrşitul lumii. Iar sfîrşitul lumii e prognozat, de mai bine de 2000 de ani, cel puţin odată pe săptămînă.
De către neputincioşi, desigur.