Groapa

Ea e!

Este simbolul unei lipse majore, căci nu-i niciodată o gaură oarecare. Este o întrerupere a firescului, o limită chiar, dincolo de care nu mai este civilizatul, confortul, organizarea, cultura, educaţia, adică tot ceea ce te ţine pe linia normalului. Este simbolul alunecării sau căderii bruşte în ceva foarte rău, periculos, necivilizat. Şi acum, în 2013 Anno Domini, putem să spunem, neomenesc.

Unde e groapa?

Asta-i problema, că-i aproape peste tot, fără să greşim cîtuşi de puţin: în caracterul omului, în strada omului, în cultura omului (economică, sanitară, civică, religioasă, beletristică, artistică, politică), în buzunarul omului, în limbajul omului, în gîndirea omului, în faptele omului. Facem ce facem şi iar cădem în vreo groapă! şi-apoi iar cere timp, energie şi bani să ne urcăm deasupra. Dar tot nu o astupăm, sau dacă o facem ,n-o facem ca lumea.

… Aşa gîndeam intrînd, şi azi, cu maşina, că n-ai cum altfel, în traficul ăla, nu-i chip s-o fereşti, pe străzile Clujului. E o groapă, chiar mai multe, profund antipatice şi obraznice, căci stau acolo şi rezistă edililor şi şoferilor de-o grămadă de vreme, nestingherite, mari, adînci şi, probabil, rîzînd pe-nfundate cu gura pînă la urechi. Nu le-a venit de cap nici măcar vreo campanie electorală, cînd se mai petrec minuni. Nu-i vorbă că nici suratele lor, mai aproape de centru, nu-s mai prejos, ce vreţi, încă nu sîntem capitală culturală europeană, dar rîvnim ambiţios la asta.

Trece un tînăr la volan şi-mi arată degetul cel ruşinos, mie şi altor doamne, domni şi copii, fără discriminare, absolut democratic. Bine că nu ne-a lovit intenţionat cu maşina pe trecerea de pietoni, enervat că nu zburăm, că nu ne teleportăm, cum a făcut-o bestia de acum cîteva zile într-un oraş din România secolului XXI. Era, desigur, enervat omul că biata femeie nu mergea mai repede, ce contează că poate ieşise de curînd din spital sau că o durea piciorul ori poate i se făcuse rău taman pe trecerea de pietoni, ce contează, trebuia să zboare şi … a zburat! Da, tînărul ăsta furios are precis o groapă nu doar în caracter, ci şi în minte!

Vine cîte o pupăză la TV şi-şi rotunjeşte guriţa în inimioară: „opera Rigolleti de Verdi…” ori „s-au descoperit cadavre moarte…” sau „canicula gerului muşcă obrajii…”. Doamne, ce gaură au astea în cap, cîte una pe fiecare neuron, aşa că nu-s prea multe, dar sînt mari! Atît de mari că se vede şpaga, pila şi „telefonul greu” care a proptit-o în faţa camerei de luat vederi pe post de prezentatoare oligofrenă şi buimacă.

Pleacă în pensie un specialist de nota zece, pasionat şi dăruit cu mare har şi numai ce vezi ce gropi răsar în jur … ce hîrtoape, ce găuri, ce pete albe, adevărate terra incognita pe care, Doamne fereşte, să le cunoşti vreodată!

Rămîn în mentalitatea noastră, însă, nişte drăcovenii, de nu le poţi măsura cu nimic, doar cu … groapa! De ce rămîn?

Uităm, din păcate, din ce în ce mai mult de rădăcini, de tradiţie, de ţară, de bun simţ şi ce punem în loc? Mirajul banului cel pavat cu gropi. Nimeni nu spune că nu ne trebuie bani, ba ne trebuie, dar nu oricum şi nu oricîţi, aşa, cu nemiluita, căci nu banul este valoarea supremă în lumea aceasta şi nici nu merită pentru el să-ţi pierzi sănătatea, cinstea şi viaţa.

… Primăverile vin şi trec, ca şi iubirile, verile vin şi pîrjolesc, ca şi pasiunile, toamnele vin şi trec, ca şi regretele, iernile vin şi trec, ca şi amintirile … şi ce rămîne, totuşi?

Eu, tot zic, că rămîne cultura, după cum demonstrează Istoria. Dar nu-s sigură că nu rămîne şi, măcar pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, vorba marelui şi modernului Caragiale, şi cîte-o groapă (sau mai multe), ce ne trage parşiv cu ochiul, invitîndu-ne să cădem de-a berbeleacul în ea. După cum spune istoria clipei.*

Stela-Maria IVANEŞ

*  O clipă = o viaţă de om. Cred că-mi daţi dreptate pe de-a-ntregul.