Germania să-şi asume politica economică şi monetară iar MB politica externă şi de securitate

Relaţia dintre Marea Britanie şi partenerii din UE a ajuns într-un punct critic. Ambele trebuie să renunţe la clişeele lor. Există o simetrie între răspunsurile date de euroscepticii britanici şi eurofilii continentali. Ambii prezintă o alegere binară: fie Marea Britanie urmează Germania şi Franţa într-un demers pentru “mai multă Europa”, fie Marea Britanie va rămîne deoparte. Ambele părţi sînt aproape de punctul în care sînt gata să spună: “Tu du-te pe drumul tău, noi mergem pe al nostru”.

Ambele părţi greşesc. Dacă ar exista mai multă imaginaţie politică de ambele părţi ale Canalului, s-ar acţiona spre o Europă care nu are un singur nucleu dur, ci cel puţin două. Germania, Franţa şi alte ţări din zona euro trebuie să-şi adîncească uniunea lor monetară, printr-o uniune bancară şi elemente de uniune fiscală – şi prin urmare politică. În viitorul apropiat, Marea Britanie nu va face parte din ea. Aceasta nu înseamnă că zona euro trebuie să fie nucleul dur al orice face UE.

Nucleul dur în care Marea Britanie ar trebui să păstreze un rol de lider este politica externă şi de securitate. Aici, Germania, mai degrabă decît Marea Britanie, este clientul “incomod”. În ultimii 20 de ani, Germania şi-a construit propria relaţie energetică bilaterală cu Rusia şi propria relaţie comercială şi investiţională specială cu China. Anul trecut, Germania s-a raliat Chinei şi Rusiei în refuzul de a aproba sprijinul ONU pentru intervenţia în Libia, condusă de francezi şi britanici. Cel mai recent, Berlinul a respins fuziunea dintre EADS şi BAE, care ar fi dotat Europa cu un gigant global al industriei aerospaţiale. Cine au fost europenii cei răi aici?

Din cauza inhibiţiei istorice şi intereselor interne, Germania este incapabilă să asigure un avans îndrăzneţ în proiecţia puterii externe de care are nevoie UE, dacă vrea să apere interesele şi valorile comune într-o lume a giganţilor emergenţi, cum ar fi China. Din aceleaşi raţiuni, Marea Britanie nu este pregătită să se alăture uniunii monetare şi economice emergente condusă de Germania. În acest caz, de ce nu ar exista o diviziune a muncii? De ce să nu se lase Marea Britanie să-şi asume un rol de primă mărime într-un nucleu dur pentru politica externă şi de securitate, în timp ce Germania conduce în politica economică şi monetară? Franţa va continua să joace un rol foarte important în ambele politici, iar ţări precum Polonia pot spera, în timp, să facă acelaşi lucru.

Acest lucru va fi complicat, dar complexitatea organizatorică nu este obstacolul real la o astfel de Europă cu nucleu dual, ci mai degrabă lipsa de imaginaţie politică şi de voinţă, ceea ce este foarte vizibil în Marea Britanie.

Dacă banii bugetului UE ar fi cu adevărat problema, ar exista un acord.

Comparativ cu cheltuielile totale, diferenţa dintre cifrele ţintă ale Londrei şi Berlinului este mică. Dar astfel de sume pot fi făcute să sune enorm, iar Cameron să apară slab pe prima pagina a Daily Mail. Din punct de vedere politic, aparenţa este realitatea.

Poate că Marea Britanie trăieşte în altă lume, dar unii politicieni de top continentali nu sînt nici ei de ajutor. Rămîn ataşaţi unei viziuni a Europei “cercurilor concentrice”, cu Franţa şi Germania în miezul magnetic al cercului central. Ei recunosc că ar putea exista o Europă “cu mai multe viteze” – o avangarda formată din Franţa, Germania, Belgia şi alte ţări care merge mai repede, în timp ce Spania, Suedia şi Polonia merg ceva mai lent, iar Marea Britanie formează ariergarda.

Dar această metaforă multi-viteză este complet în afara realităţii şi nu sesizează pericolul. Există deja o Europă multi-grup şi multi-nivel, iar ea este pe punctul de a deveni una multi-direcţională. Atunci cînd părţile componente ale oricărei comunităţi politice încep să meargă în direcţii diferite, acea comunitate nu se mai integrează – se dezintegrează.