Gargariseala alegătorilor

Ilie CĂLIAN

Ca întotdeauna înaintea alegerilor, se întind şi se lăţesc comentariile în legătură cu politicienii – şi, mai ales, împotriva lor. Peste noapte, tot românul devine politolog, are soluţii radicale şi, dacă ar fi după el, într-o zi ar rezolva toate problemele României – dacă nu chiar ale întregii lumi. Fireşte, în opinia acestor “radicali”, toţi politicienii sînt “zero”, nişte incapabili etc., iar dacă-i întrebi de ce n-au candidat ei în locul sau alături de cei propuşi de partide, îţi răspund că nu-şi pun ei mintea, nu-şi pierd ei timpul cu politica. Printre multele gogomănii auzite, una se repeta în felurite forme şi avea ca temă noutatea: oameni noi, tineri, partide politice noi.

Tema noutăţii sau a “înnoirii clasei politice” a fost o capcană întinsă cu dibăcie de Traian Băsescu atunci cînd a venit cu ideea atotsalvatoare a uninominalului. Marea majoritate a electoratului a căzut în această capcană, iar acum e nemulţumită – dar, culmea!, doreşte să repete aceeaşi păguboasă experienţă. Să vedem, mai întîi, de ce ar trebui ca toţi cei aleşi – de la consilieri locali şi primari pînă la parlamentari – să fie oameni noi. Şi, neapărat, tineri. Avem vreo garanţie că un om “nou”, lipsit de orice experienţă într-un domeniu precum politica – şi, dacă e şi tînăr, lipsit de necesara experienţă în propria profesie – aşadar, un om care nu cunoşte acest domeniu ar putea fi mai eficient decît unul care ştie cît de cît ceva?! Nu ar fi, oare, mai cu folos să luăm în calcul competenţa unuia sau altuia? Dar cine să-i cunoască necesara competenţă?

Diversiunea uninominalului “pur” a condus la fofilarea între politicieni a unor persoane care, înafară de bani şi relaţii, nu aveau nimic care să-i recomande. De fapt, normal ar fi ca tocmai partidele să fie cele care să “crească” din vreme viitoarele candidaturi pentru diferite posturi alese ori numite, să-i selecteze pe cei mai capabili să aplice strategii şi programe.

O altă diversiune care a avut priză la electoratul român este aceea a “independenţilor”. Vă întreb: cum poţi face politică, dacă eşti independent de orice partid, adică de politică?! Poţi oferi o ideologie, un program de interes social şi economic? Nu mă refer, desigur, la veşnicele angajamente de asfaltare a unei străzi sau repararea acoperişului unei biserici. Pe de altă parte, candidatul unui partid are “în spate”, ca garanţie, opţiunea membrilor acelui partid. Un independent pe cine reprezintă?!
Dar cea mai deşuchiată jelanie mi s-a părut aceea că nu prea e loc să apară noi partide. (Ma
i trist este că asemenea aberaţie am auzit-o din partea cîtorva tineri cu pretenţii de intelectuali interesaţi de politică.) Desigur, dacă nu luăm în serios noţiunea de partid, atunci putem imagina cîte partide vrem. Prin 1990, puteai să faci un partid adunînd semnăturile participanţilor la o nuntă obişnuită. Ce s-a ales de ele am văzut. Dacă, însă, ne gîndim la ideologii, la opţiuni economice şi sociale, atunci e cam greu să fabrici mereu alte şi alte partide. În Occident, de vreo două decenii, feluriţi politicieni şi politologi caută “a treia cale” – şi se pare că încă n-au găsit-o, aşa că se mulţumesc cu partidele pe care le aveau dinainte. Iar unii – doar cu două, mereu aceleaşi, partide, mereu stîrnind mulţumiri şi nemulţumiri, mereu dispuse la mici retuşuri, dar nu atît doctrinare, cît tactice, sau de adaptare la modificările care intervin inevitabil în societate. De altfel, s-au şi promis partide nou-nouţe – lansate ca prin  spoturile publicitare pentru detergenţi, creme emoliente şi cereale pentru micul dejun. Vă mai amintiţi de partidul Albă-ca-Zăpada? Dar, de fapt, chiar au apărut două partiduleţe – ce-i drept, strict pentru uzul electoral al PDL, care să aibă cu cine să facă o alianţă electorală. Şi?… Cîţi dintre alegători îşi amintesc azi, la o zi după vot, care sînt cele două partide şi cine le sînt şefii?

Şi acum, ca şi în anii anteriori, am suportat acelaşi duş rece: diferenţa dintre gargariseala multora despre democraţie, politicieni şi alegeri, faţă în faţă cu reala angajare politică…