Există un geniu

… în fiecare dintre noi.
E greu de crezut? Absolut. E foarte greu de crezut, căci toţi facem atît de multe prostii, că te poţi îngrozi. E drept că diferenţa între ele poate fi uriaşă, cum şi este. E drept că nu-s nici măcar comparabile, căci prostiile unora sînt crime sau chiar crime împotriva umanităţii.
Există un geniu în fiecare dintre noi. Judecata de valoare aparţine nimănui altuia decît marelui Einstein, stea de primă mărime. Aşa că, să vedem cum i-am putea înţelege profunzimile, aparent paradoxale.
Un geniu este capacitatea infinită de a te strădui, credea Huxley. O facem? Nu prea. Căci ne străduim doar pentru bani, instincte şi-atît.
Un geniu este cel care are privilegiul de a săvîrşi mari greşeli fără urmări grave, socotea Voltaire. O facem? Nu prea. Căci urmările sînt doar grave şi-atît.
Un geniu este cel, întotdeauna, posedat, un posedat de propriul său spirit ca de un spirit străin. O facem? Nu prea. Căci o facem doar ca nişte posedaţi de nevoile materiale şi instinctuale şi-atît.
Un geniu este putere, dar e şi mai mult, o făclie pe calea descoperirii marii arte de a fi fericit, cugeta Stendhal. O facem? Nu prea. Căci sîntem slabi, vanitoşi, geloşi şi invidioşi, plini de ură şi asta nu poate aduce fericirea ci, dimpotrivă, nefericirea şi-atît.
Un geniu este o lungă nefericire, ofta Eminescu. O facem? Nu prea. Căci nici măcar în asta nu sîntem constanţi şi perseverenţi, noi ăştia care nu sîntem în stare de nimic ca lumea. Ne consolăm, degrabă, cu un păhărel de la Bachus, cu o masă pantagruelică, cu o laudă, fie ea şi mincinoasă, cu treizeci de arginţi pentru care îl vindem mereu pe Iisus, cu un dezmăţ, cu o răutate, cu un „mic” război mondial sau cu o mare dezordine în sufletele noastre şi-atît.
Un geniu este facultatea de a percepe într-un mod neobişnuit, aprecia James. O facem? Nu prea. Căci pentru noi, demult,  a devenit obişnuit să apreciem totul doar prin prisma banilor şi a materialului cel efemer. Or, nu asta este ceea ce contează cu adevărat. Pînă şi  Ştiinţa de la Descartes încoace s-a molipsit de acest materialism: doar ce este cuantificabil există. Abia astăzi Ştiinţa Mare a ajuns prin cîţiva savanţi curajoşi, prin fizica nucleară şi prin neurologia de ultimă oră, să afirme contrariul. Ceea ce Religia o ştia demult. Majoritatea oamenilor, chiar şi a credincioşilor în Forţa Supremă, e dominată de goana după nevoi materiale, instincte şi-atît.
Un geniu este conştiinţa lumii, gîndea, înţelept, Hebbel, poetul. O facem? Nu prea. Căci tocmai aici, la partea cu conştiinţa stăm prost, foarte prost, nepermis de prost, mai ales astăzi. Mă rog, bine n-am stat niciodată, deşi înţelepţii, demult, ne tot învaţă că tocmai conştiinţa este „temelia şi urzeala tuturor lucrurilor” (Neagoe Basarab), element moral primordial, cauza tuturor ce se vor întîmpla în viaţa noastră. Căci noi ne facem viaţa bună, rea, fericită, nefericită şi lumea în care trăim. Mai degrabă de a socoti conştiinţa legea legilor, o socotim o lege schimbătoare la cheremul fiecărui născut sau mare interes privat ce-l avem, ce contează că pentru asta călcăm peste cadavre, peste ideile altora, peste inima altora, peste bunurile altora şi dacă putem să le şi furăm e şi mai „OK”. Aici, în conştiinţa omului este cheia, de ce nu ne dăm seama? Tocmai asta o demonstrează şi ultimele descoperiri din Ştiinţa Mare. Or, noi rămînem şi acum pe treapta de jos descrisă de Schopenhauer: 1/5 teamă de oameni, 1/5 temeri religioase, 1/5 prejudecăţi, 1/5 vanităţi, 1/5 obişnuinţă, asta e conştiinţa noastră – şi-atît.
Există un geniu … o, da!
… în fiecare dintre noi. O, nu!
Îndrăznesc, deci, să-l contrazic pe marele Einstein. Deşi, ca să fiu dreaptă, eu ştiu că el se referea la potenţele extraordinare din om, la cele latente, doar noi folosim acum doar 10% din creier şi din ADN. Şi-apoi, acolo, în fiecare din noi, e Scînteia Divină şi asta spune tot. Deci, geniul lui Einstein a intuit absolut corect, o da!
Stela-Maria IVANEŞ