Egiptul – “mireasa” noului Orient Mijlociu, “peţită” de întreaga lume

Războiul din Gaza a scos în evidenţă un nou Orient Mijlociu, postrevoluţionar. Noii şi vechii guvernanţi au luptat pentru o nouă identitate în timpul negocierilor, care au pus bazele unei precare încetări a focului, la 20 noiembrie. Qatarul, Turcia, Tunisia, Liga Arabă, Autoritatea palestiniană, Hamas… dar mai ales Egiptul. Un lucru s-a văzut clar în acele zile de intensă dezbatere diplomatică: chiar dacă Egiptul preşedintelui islamist Mohamed Morsi se confruntă cu probleme interne, în afara frontierelor a devenit o putere diplomatică de prima mînă.

Americanii, israelienii, islamişti din “axa de rezistenţă”, sau aşa-numiţii “moderaţi”, toţi au avut nevoie de abilităţile lui Morsi, primul preşedinte egiptean capabil să traseze liniile unei noi arhitecturi regionale cu legitimitate democratică pe umerii săi. Consensul a fost total, ca şi laudele la adresa medierii egiptene care a salvat regiunea, cel puţin deocamdată, de daune majore. Chiar şi secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, a avut cuvinte de laudă, anunţînd că încetarea focului “este un moment crucial pentru regiune şi că Egiptul şi-a asumat responsabilitatea şi leadershipul”. Morsi şi-a trimis premierul, Hisham Kandil, în Gaza, la puţin timp după căderea primelor bombe.

El a îngropat astfel izolarea politică a Hamas, iar gestul său a fost urmat imediat de Tunisia, Turcia şi Liga Arabă. Israelul s-a temut atunci că îşi va pierde influenţa asupra Egiptului, una din puţinele ţări arabe cu care a încheiat un tratat de pace, şi în al cărui teritoriu învecinat, Sinai-ul, domneşte o anarhie care îl preocupă. Israelienii sînt, pe de altă parte, conştienţi că actualul context regional s-a schimbat şi că vechile dinamici ale erei Mubarak nu mai cadrează cu realitatea. Dar presiunea Washingtonului a reuşit pînă la urmă se se impună. Cairo a venit de la început în ajutorul islamiştilor Hamas, discipolul său ideologic, din motive politico-umanitare şi la cererea opiniei sale publice. Dar şi din egoism politic, pentru că Egiptul este interesat ca în Gaza să domnească ordinea şi să evite să se ocupe el însuşi de fîşie, cum sînt de părere surse diplomatice israeliene. Escalada militară s-a agravat, însă, iar Washingtonul a intervenit de teama debordării frontierelor.

Morsi şi Barack Obama au trecut peste discrepanţe şi au pilotat o încetare a focului, la telefon. Au vorbit de peste şase ori. Apoi Hillary a venit la Cairo, iar încetarea focului a fost pecetluită. Morsi a reuşit astfel ca SUA să-i recunoască noul său rol în Orientul Mijlociu. Iar Casa Albă şi-a dat seama că în noua etapă va trebui să colaboreze cu Fraţii Musulmani şi să întindă mîna islamului politic. În interiorul ţării, rolul Egiptului în criza din Gaza a satisfăcut egoul naţional, dar amintirea s-a şters repede în contextul crizei economice şi politice, care i-ar putea eclipsa reuşitele sale externe. Decretul prin care presedintele şi-a extins prerogativele şi anunţat la doar două ore după plecarea lui Clinton din Cairo, riscă să înfurie Washingtonul.

“Poate da prilej unor teorii ale conspiraţiei. “Mulţi egipteni ar putea crede că decretul are legătură cu Washingtonul”, spune Michael Hanna, de la Century Foundation. “Succesul Egiptului ca putere diplomatică va depinde în ultima instanţă de modul în care va evolua tranziţia egipteană. Fără progres politic şi economic, ponderea internaţională nu este posibilă”, conchide el. Deocamdată însă, Morsi pare capabil să disocieze fără prea multe probleme imaginea sa internă de cea externă. La o zi după armistiţiu, un ziar israelian oferea o idee despre următoarea lui misiune: să obţină uniunea dintre Al Fatah (ANP) şi Hamas, cele două facţiuni rivale, în perspectiva creării unui stat palestinian.