Dejul, în căutare de turişti…

Dejul se laudă cu locurile sale încărcate de istorie. Dar, pe măsură ce ambiţiile turistice ale oraşului se dezvoltă prodigios pe hîrtie sau în spuse, amintirile trecutului alunecă voios spre nepăsare şi uitare.

Agendele tuturor primarilor postrevoluţionari au debordat de planuri menite să transforme oraşul într-un paradis turistic. Unele planuri chiar s-au materializat. Parţial sau total. Planuri ce se extind şi dincolo de străzile şi monumentele oraşului, spre zonele apropiate Dejului. Teoretic, atrăgătoare pentru oaspeţii ocazionali ce se rătăcesc pe aceste meleaguri. „Turişti” pentru o zi, două…, pentru că dincolo de cîteva clădiri şi monumente ce necesită renovări urgente, atracţiile oraşului sînt destul de anemice, mai ales la capitolul servicii şi „enterteinment”. Or, după ce ai făcut turul bisericilor (care nu au program de vizitare pentru turişti!), după ce ai văzut monumentele, Galeria de Artă şi cele două muzee locale, după ce ai admirat pe dinafară clădirile reprezentative ale urbei şi ţi-ai băut cafeaua la Lemnu’ Verde, mare lucru nu-ţi rămîne de făcut. Adică nimic. Vara te poţi prăji 2-3 ore la Toroc, iarna poţi face sauna, dar în rest… oferta, unde e oferta?

Monumente avem, dar ce facem cu ele?

Tot dejeanul cunoaşte părculeţul din centrul oraşului şi nu cred să existe vreunul care să nu fi adăstat pe o bancă, măcar pentru cîteva minute în această mini-oază de verdeaţă. Admirînd fascinat monumentul urît, negru şi greoi care tronează în mijlocul ei. Artizanii Marii Uniri meritau altceva, dar gusturile edililor nu se discută, dacă nu se educă!

Cîndva, în parc se afla o fîntînă ce respecta toate normele unor fîntîni decorate după tipicul burgurilor austriece, unde arta era folosită în lucrările de utilităţi publice. Au fost lebede, apoi peşti, un glob, pe urmă pauză… După o vreme, nu mult după dezvelirea corifeilor, în spatele statuii s-a înălţat un „arc de triumf” cu arteziene şi bazine de apă. O monstruozitate cît o baie comunală, ce a înghiţit metri pătraţi de faianţă! În loc de apă, acum sînt flori şi gunoaie, în loc de faianţă sînt resturi de plăci sparte şi gunoaie… În vreme ce corifeii privesc stupefiaţi în trei puncte cardinale, întrebîndu-se cînd se va pune în aplicare HCL – ul privind reabilitarea monumentelor sau, de ce nu este centrul oraşului zonă protejată de calamitatea transformărilor aiurea?

Multe datorate necunoaşterii istoriei locale, cum s-a întîmplat cu „Monumentul Eliberării”, inaugurat şi sfinţit în 1946. Considerat de marii noştri revoluţionari decembrişti un simbol sovietic (numai pentru că, în 1947, comuniştii au înlocuit stema regală cu o stea roşie!), obeliscul, opera arhitectului Izidor Horgoş, a fost ras şi înlocuit cu poarta faianţată de care am amintit. Mirific progres!

Mai departe, trecînd pe la busturile amplasate cu scopul de a mobila artistic oraşul, ar fi multe de spus. Toate sînt figurative, cu vagi tuşe moderniste, apetitul pentru abstract lipsind cu desăvîrşire cetăţenilor conservatori din oraş, la fel şi edililor. Evident, nu e un păcat capital, mai ales că centrul vechi şi anumite instituţii le pot oferi un fundal arhitectonic adecvat. Numai că, răzleţite sau bine dosite, năpădite de buruieni şi prost întreţinute, se contopesc cu peisajul şi nu atrag deloc atenţia. Iar cele care atrag, situate în buricul tîrgului, sînt (culmea!) cele care au valoare de patrimoniu, zero! Ca „lupa capitolina”, replică a unor replici discutabile, răspîndite unde vrei şi unde nu vrei prin ţară. Totuşi, lupoaica dejeană se distanţează net de clonele ei, prin faptul că nu are pui! Romulus şi Remus au plecat de ceva vreme, probabil, la mama lor din Italia!

În acest timp, busturile, purtînd semnăturile unor sculptori valoroşi, zac într-un superb anonimat: Lucian Murnu (busturile lui Eminescu şi Coşbuc), Mihai Barbu (bustul lui Alecu Russo), Horia Flămându (bustul lui Al. Papiu Ilarian), Artur Vetro (bustul lui Andrei Mureşanu), Vasile Rus Batin (bustul lui Guilelm Şorban).

La trecutul mare, şubredul prezent!

O soartă la fel de mohorîtă au şi monumentele dedicate eroilor patriei: „Monumentul eroilor din primul Război Mondial” şi „Monumentul eroilor din cel de-al doilea Război Mondial”. Primul, aproape cu desăvîrşire ignorat, celălalt, de 2-3 ori pe an curăţat în vederea unor ceremonii festive, nu au fost niciodată obiective „turistice”. Eventual pentru elevii claselor mici pe care cîte un profesor de istorie inimos s-a gîndit să-i iniţieze în tainele patriotismului local. Eventual! De asemenea, şi tot eventual, poate li s-a arătat şi vechea Capelă franciscană de pe Dealul Florilor, aflată în vecinătatea Cimitirului Eroilor. Nu de alta, dar, după Biserica Reformată (sec. XVI), singurele edificii vechi ale oraşului sînt Biserica Romano Catolică din secolul XVIII şi Capela (1756). Acum, aflată într-o înfloritoare paragină!

Celelalte edificii ale oraşului – Primăria (fosta Prefectură), Cercul Militar (fosta Primărie), Tribunalul, Liceul „Andrei Mureşanu”, Spitalul (clădirea veche), fosta Cazarmă „Cuza Vodă”, Sinagoga, Uzina de Apă şi alte cîteva clădiri – aparţin sfîrşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Două victime ale iresponsabilităţii edilitare au fost „Teatrul Judeţean” şi Casa Helerea (fosta casă Rakoczi), prima devenită cinematograf în anii ’60, a doua înlocuită cu un bloc, model sovietic. De altfel, după 1948, cînd totul a devenit „bun al poporului”, multe monumente şi clădiri istorice au fost lăsate în paragină, ştiut fiind că ceea ce e al tuturor, e de fapt al nimănui. În plus, nu se putea ca nişte clădiri capitalisto-burghezo-moşiereşti să concureze cu „marile ctitorii ale comunismului”. Ştergerea memoriei, a apartenenţei la istoria locurilor a fost de asemenea luată foarte în serios, în politica creării „omului nou”. Şi, din păcate, rezultatul se vede…

Veşnicia ruinelor s-a născut la sat…

Dacă în oraş monumentele se chinuiesc să supravieţuiască poluării, indiferenţei şi tinerilor vandali, ce să mai spunem despre cele aflate în imediata apropiere a Dejului? Biserica „Sfinţii Arhangheli” din Nima (1774), ruină. Biserica Unitariană (sec. XIV), tot din Nima, ruină absolută. Castelul Korniş din satul Mănăstirea, ruină. Castelul Haller din Coplean, ruină. Cetatea Ciceului, ruină totală. Ruine înscrise (degeaba) pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj! Şi, inventarul ruinelor monumentale din jurul Dejului ar putea continua, mult şi bine… Plus cele ale micilor bisericuţe de lemn, care mor la umbra megalomană a celor ridicate după ’89.

Mă opresc însă asupra unor monumente mai noi din satele din jurul municipiului – Ocna Dej, Jichişul de Jos, Batin, Căşeiu, Unguraş, Cîţcău, Cuzdrioara etc. – închinate eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale, dar şi la Monumentul de la Bobîlna.

Aproape toate monumentele consacrate eroilor se află amplasate în centrul localităţilor respective sau în curtea unor biserici. Au forma unei pietre funerare sau a unui obelisc aşezat pe un soclu în trepte şi o cruce în partea superioară. Pe monumente sînt înscrise dedicaţii şi numele eroilor, de regulă, oameni ai locului. Monumentul din Coplean are basoreliefuri atît pe soclu, cît şi pe obelisc, iar cel din Batin, mai complex, opera sculptorului clujean Vasile Rus Batin, reprezintă simbolul Victoriei – o femeie cu o cunună de lauri deasupra capului. Aproape toate se luptă să supravieţuiască indiferenţei generale şi generalizate.

În ce priveşte Monumentul de la Bobîlna, amplasat pe dealul cu acelaşi nume, aflat la 20 de kilometri depărtare de Dej, a fost inaugurat la 16 octombrie 1957, la împlinirea a 520 de ani de la Răscoala de la Bobîlna, din 1437. Monumentul, proiectat de arhitectul Virgil Salvan, este realizat din piatră şi are o înălţime de 12 metri, pe faţada principală avînd un basorelief executat de sculptorul Kos Andras, iar pe laturi, două inscripţii, în română şi în maghiară: „În acest loc, ţăranii români şi unguri din Transilvania, în primăvara anului 1437, au dat lupta cu nobilimea pentru a scăpa de poverile de neîndurat şi a scutura jugul de nesuferit al şerbiei”.

Prezentă la inaugurare, Maria Criste (n. 1939) îşi aminteşte că dealul de la Bobîlna era plin de lume: „Nu numai cei aduşi de cadrele de partid, din şcoli şi din fabrici, au fost acolo, ci au venit din toate satele şi tot raionul. Pentru Bobîlna a fost un moment emoţionant şi de mare mîndrie!” – spune Maria Criste.

Se pare însă că nici emoţia şi nici mîndria nu au durat prea mult. După cîteva serbări cîmpeneşti sporadice, organizate la poalele dealului, astăzi starea jalnică a monumentului dovedeşte doar ignoranţă şi lipsa de preţuire a istoriei proprii. Fără strop de entuziasm.

Magdalena Vaida