Criza euro ameninţă reformele liberale

The Guardian

Criza din zona euro a zguduit lumea financiară. Dar ar putea avea de asemenea consecinţe politice nebănuite în fostele state comuniste din Europa de Est, subminînd eforturile democratice depuse pînă în prezent, consideră avocatul Andrea Capussela.

Cum se prezintă criza din zona euro în Europa de Est? Pe scurt, nu prea bine. De curînd, unele legi maghiare şi ceva ordonanţe de urgenţă româneşti au atras fulgerele executivului de la Bruxelles. Mulţi comentatori au considerat că aceste decizii făceau parte din consecinţele politice ale recesiunii: confruntate cu neîncrederea populară, cu populismul în creştere şi cu lupte politice crîncene, aceste guverne ar fi căutat să-şi consolideze poziţiile prin mijloace considerate de Bruxelles ca fiind neliberale sau nedemocratice.

Dar această interpretare omite un efect important al crizei din zona euro: modificarea motivaţiilor care stimulează aceste guverne. Este bine cunoscut faptul că această criză pune direct în pericol supravieţuirea UE şi că nu va putea fi învinsă decît cedînd mai multă suveranitate Europei, într-o formă de uniune politică. Şi este clar că nu toate statele membre ale UE vor putea face parte dintr-o astfel de uniune politică. Alternativa este crudă: fie dispariţia UE, fie o Uniune Europeană cu două viteze. Nucleul Uniunii – probabil actuala zonă euro – va rămîne deschis celorlalte ţări, dar trecerea de la o uniune de 27 la una de 17+10 nu se va face fără repercusiuni asupra politicii sale, deoarece ţările din periferie îşi vor pierde atît din influenţă, cît şi din statut.

Problema nu se limitează deci doar la Ungaria şi România, şi un raport publicat recent de organizaţia Freedom House [care studiază democraţia în lume] constată că “pe baza principalilor indicatori de guvernare, stagnarea şi regresia la vechile obiceiuri sînt evidente în noile state membre ale UE şi în ţările din Balcani”; acelaşi fenomen este observat şi în Kosovo, un cvasi-protectorat al UE care se încăpăţînează să rămînă la un “regim autoritar semi-consolidat”. Aceste ţări au de ales între a deveni state membre de rangul doi sau a părăsi pur şi simplu Uniunea.

Deşi cazurile maghiar şi românesc sînt diferite – acţiunile României sînt reversibile şi ţara a răspuns pozitiv la cererile UE – acuzaţia este aceeaşi: Bruxellesul reproşează acestor guverne că dezmembrează sau pun în pericol statul de drept şi măsurile de protecţie constituţionale pe care le-au adoptat înainte de a intra în UE. Alarmînd astfel mulţi comentatori, întrucît tranziţia către democraţia liberală era considerată a fi ireversibilă după aderarea la UE a ţărilor din Est.

Ceea ce s-a schimbat însă radical, între procesul de aderare şi această criză, sînt motivaţiile acestor guverne. Instituţiile liberale reprezentau, la vremea cînd au fost făurite, cheia către un tărîm al făgăduinţei unde cetăţenii lor vroiau să ajungă cu orice preţ, dar astăzi au devenit juguri care obligă aceste guverne să înfrunte consecinţele politice ale crizei în faţa unui electorat dezorientat şi din ce în ce mai eurosceptic. Adevăratul străjer al acestor instituţii este deci UE. Dar cu ce sancţiuni credibile poate ea ameninţa nişte guverne care se aşteaptă fie la o destrămare a Uniunii Europene, fie la a deveni pe viitor membri de rangul doi?

Iata de ce Budapesta şi Bucureştiul şi-au putut permite să sfideze mînia celor de la Bruxelles: fiindcă acţiunile lor oportuniste în politica internă le puteau aduce mai multe beneficii decît inconveniente, din moment ce riscul de a fi sancţionat de UE nu mai era luat în socoteală. Iar motivul pentru care alte ţări nu au urmat aceeaşi cale ar putea fi pur şi simplu faptul că situaţia lor naţională nu necesită (încă) astfel de acţiuni.

Recesiunea, şomajul şi populismul au molipsit şi alte ţări, precum Spania şi Italia (care are de asemenea grave probleme de guvernare: în clasamentul corupţiei se situează mai jos decît Ungaria şi doar cu foarte puţin în faţa României). Şi totuşi, niciuna dintre ele nu sfidează UE, ci dimpotrivă doresc “mai multă Europă”: diferenţa importantă fiind faptul că ele se văd mai degrabă în nucleul unei eventuale Europe cu două viteze.

Iată de ce, în momentul elaborării viitoarei uniuni politice, relaţia dintre nucleu şi periferie ar trebui să fie organizată astfel încît să fie restabilite motivaţiile pozitive din timpul tranziţiei din Europa de Est. Şi acele guverne care ezită să cedeze mai multă suveranitate unei uniuni politice ar putea reflecta asupra faptului că demersurile autoritare şi adeseori naţionaliste din Est ne permit sa întrezărim abisul în care s-ar afunda Europa dacă ar renunţa la ideea europeană.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.