Ce va face Ponta la Budapesta?!

ILIE CĂLIAN

CALIANVictor Ponta şi-a anunţat vizita la Budapesta pentru sfîrşitul acestei săptămîni, urmînd a se întîlni atît cu colegii săi socialişti, cît şi, evident, cu primul ministru Orbán Viktor şi alţi reprezentanţi ai guvernului ungar. Premierul român îşi va fi propus să ia taurul de coarne, adică să discute deschis cu premierul ungar, cunoscutul prieten al lui Traian Băsescu şi „frate” în „familia” popularilor europeni. Vizita sa are loc tocmai în condiţiile în care, atît în Ungaria, cît şi în rîndul maghiarofonilor din România, se manifestă cu multă vigoare curentele iredentiste maghiare de diferite orientări tactice.

Dacă vechii extremişti (şi mă refer aici la Tökés László şi gruparea extremistă secuiască), nu-i surprind decît pe naivi, s-ar putea ca unii politicieni români să nu poată înţelege corect accentuarea discursului extremist al unor lideri ai UDMR, în frunte cu noul (încă) preşedinte, Kelemen Hunor. Mai incisiv decît vulpoiul Marko Béla, Kelemen Hunor pare hotărît să recupereze deficitul de încredere al maghiarofonilor din România în vechea UDMR – organizaţia a cărei politică a „paşilor mărunţi” i-a adus acesteia rolul de jolly-joker în politica românească. Chiar şi acum, în condiţiile în care UDMR nu participă la guvernare, tot mai are cîte un cui al lui Pepelea în Guvernul USL.

Cu toate acestea, întreaga – sau aproape întreaga – presă din Ungaria îl califică pe Victor Ponta drept antimaghiar. Or, Ponta a fost cel care chiar a anunţat public, în noaptea ultimelor alegeri, că a discutat cu fruntaşii UDMR un sprijin al acestora pentru USL. Că nu s-a întîmplat mai mult, că UDMR n-a fost primită la guvernare, alături de partidele din USL, se datoreşte nu atît faptului că USL a întrunit o majoritate atît de mare de voturi, încît nu avea nevoie de sprijinul altui partid, cît încăpăţînării liderilor UDMR de a merge pînă la capăt, pînă în ultima zi, alături de Traian Băsescu şi PDL, în speranţa că aceştia vor învinge, totuşi (cu sprijinul UDMR) şi, astfel, îndatoraţi UDMR, îi vor accepta toate cererile ultimative.

Evident, nu USL este de vină pentru faptul că noua conducere a UDMR a gîndit greşit, asumîndu-şi riscul de a pierde mult mai mult decît o simplă participare la guvern. Mai exact, s-a spart ghinionul partidelor româneşti. Dacă, atîta vreme, se menţinuse opinia păguboasă că nu se poate guverna fără cele 6% procente ale UDMR, acum s-a dovedit că se poate – şi se va putea şi în continuare. E adevărat, UDMR se plînge, protestează, ameninţă, sugerînd (iar în unele declaraţii, pentru Ungaria şi UE, afirmînd deschis) că Guvernul Ponta este „antimaghiar”, că diminuează drepturile maghiarimii de păstrare a identităţii etnice etc.

Declaraţiile sînt uneori de-a dreptul halucintante. Vineri, adunarea de la Cluj-Napoca a celor trei consilii regionale ale primarilor şi consilierilor UDMR afirma că steagul secuiesc este „simbolul patrimoniului comun al comunităţii maghiare care trăieşte în România”. Să ne înţelegem: secuii nu sînt maghiari, ci o altă etnie, care şi-a pierdut limba proprie. Consiliul Naţional Secuiesc îşi asumă titulatura medievală a comunităţii secuieşti, care le confirma identitatea şi privilegiile, care au fost desfiinţate la 1868 de guvernul Ungariei, cel din imperiul dualist, Austro-Ungaria, şi nu de guvernele româneşti. Oricum am lua lucrurile, steagul secuiesc nu poate constitui un simbol al patrimoniului „comun” al maghiarilor, ci doar unul dintre simbolurile maghiarofonilor. Însă ignorarea adevărului istoric de către politicienii şovini şi iredentişti ai maghiarofonilor este un fapt banal, aşa că nici nu are sens să ne oprim asupra acestor detalii.

Ceea ce trebuie să înţeleagă politicienii şi guvernanţii români este că, oricît de prieteni s-ar arăta faţă de partidele etnice maghiare, oricîte concesii le-ar face, acestea nu le vor considera suficiente, întrucît visul lor este de a nu se încadra în curentele generale de opţiuni politice, ci de a împlini visul hungarist de hegemonie în bazinul carpatic, afirmat deschis şi permanent. Adică, aşa cum am scris de atîtea ori, nu reconstituirea geografică a Ungariei Mari, ci realizarea în ţările din jur a unor Ungarii mici – autonomiile teritoriale, administrative, economice, culturale, lingvistice şi politice – care să conducă la hegemonia Ungariei. Atîta doar că, dacă, în cazul unor ţări mici, precum Serbia şi Slovacia, o asemenea hegemonie ar putea avea oarecari şanse de succes, România este o ţară prea mare.

Dar hungariştii nu disperă. Recent, în mediul acestora s-a dezbătut ideea că ar fi bine ca organizaţiile maghiarofone din România să depună eforturi pentru a-i ajuta pe maghiarofonii răspîndiţi în fiverse judeţe din România să se grupeze în fosta Regiune Autonomă Maghiară şi în Nord-Vestul Transilvaniei, pentru a constitui acolo majorităţi mai mari, care să aibă şi putere numerică pentru a sprijini prin vot autonomia teritorial-administrativă. Visuri vane: încă în anii ‘40, cînd Ungaria ocupase o parte din Ardeal, un clarvăzător om politic ungar avertiza că nicio politică de colonizare nu are şanse. Dar acum?!…

Întrebarea este: ştie Ponta aceste lucruri, sau ambiţiile hungariste sînt tratate, şi de el, în acelaşi spirit dîmboviţeano-fanariot, a şmecheriilor de moment şi al aruncării în derizoriu a unei probleme pe care cineva fie n-o înţelege, fie n-o poate rezolva decît printr-un proiect de durată? Însă proiectele de durată nu se potrivesc cu idealul românesc de şmecher, care se descurcă pe moment…

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.