A cui este vina pentru politica slabă?

L’Espresso

Este adevărat că astăzi prea multe decizii sînt luate de lumea finanţelor şi prin urmare democraţia şchioapătă. Guvernanţii aleşi sînt cei care trebuie să inverseze această situaţie, care nu este inevitabilă.

Cel care decide este votul, nu bancherii, susţine Pier Luigi Bersani, secretarul general al Partidului Democrat (PD, centru-stînga) din Italia. În orice democraţie demnă de acest nume, poporul suveran este cel care alege guvernele şi programele de guvernare. Dar faptul că secretarul PD a simţit nevoia să facă o astfel de declaraţie este revelator pentru unele probleme deloc mărunte apărute pe terenul dialecticii normale între cele două puteri majore: cea a politicii şi cea a economiei.

Cazul Italiei nu este altceva decît manifestarea periferică a unui proces mult mai amplu de transfer de putere de la politică la economie, în curs de ani de zile la nivel planetar. Şi nu doar pentru că tsunamiul financiar din 2007-2008 a pus în lumină de la început acea slăbiciune sau chiar spirit gregar al acţiunii politice faţă de puterile financiare.

A se vedea în acest sens cazul SUA. Faptul că Casa Albă a fost constrînsă să folosească resurse publice uriaşe pentru a stopa dezastrele provocate de lumea finanţelor poate fi citit doar la prima vedere ca o recuperare a rolului şi ponderii de către politică. În realitate a fost vorba de operaţiuni efectuate în baza unei stări de urgenţă (pentru a evita probleme mai rele), suferită de instituţia aleasă în mod democratic, iar în termeni practici, administrată de o putere tehnocrată colaterală filierei electorale: cea a Federal Reserve. Şeful acesteia, Ben Bernanke, deţine astăzi dubla putere de a decide atît calendarul şi modalităţile “raţionalizării” sistemului financiar, cît şi cantitatea de resurse de pus în circuitele economiei reale. Astfel că însuşi rezultatul viitoarelor alegeri prezidenţiale depinde mai mult de demersurile sale decît de confruntările electorale dintre competitori.

O situaţie similară este creată în Europa în jurul Băncii Centrale de la Frankfurt. Lipsită de un “principe” politic ca interlocutor instituţional, BCE a ajuns în situaţia de a trebui să aleagă între acceptarea inerţiei din lipsă de mandat şi exercitarea unei supliniri în lipsa căreia sistemul euro riscă să colapseze. Prin decizia sa recentă în materie de intervenţii pe piaţă, Mario Draghi a optat pentru a doua variantă. Actul subliniază independenţa BCE, dar face şi mai evident defectul structural al construcţiei europene privind legitimizarea politico-democratică a proceselor decizionale. O lacună care, după cererea explicită de colaborare cu o altă putere tehnocrată – FMI – riscă să crească devalorizarea politicii în gestionarea crizei europene. Chiar şi în versiunea mai soft a lui Christine Lagarde, FMI păstrează în intervenţiile sale o înclinaţie “de jandarm” faţă de cei care îi cer ajutorul, după cum este bine cunoscut astăzi în Grecia.

Este corect ca Bersani să revendice o revenire la legitimizarea democratică obişnuită a celor care exercită puterea politică. Dar nu este de ajuns să spui că nu bancherii trebuie să decidă. Alterarea echilibrelor instituţionale în curs depinde mai ales de abdicarea politicii de la exercitarea eficientă a rolului său. Acesta este simptomul unei boli mult mai grave şi răspîndite, care deviază în întreg Occidentul raportul dintre puterea politică şi piaţa economică. Libertatea acesteia din urmă a fost pînă acum cel mai bun teren de cultură pentru afirmarea unor democraţii politice, dar nu trebuie uitat faptul că capitalismul a convieţuit şi cu regimuri autoritare. Politicii, nu bancherilor, îi revine să împiedice un regres similar.