„Să ai întotdeauna un proiect pregătit”: Lecția despre destin, credință și dedicare a profesorului Marius Traian Bojiță, la ceas aniversar

La 18 noiembrie 1942, în localitatea Pianu de Sus din județul Alba, se năștea cel care avea să devină unul dintre arhitecții învățământului medico-farmaceutic modern din România și una dintre cele mai influente figuri ale vieții academice și culturale clujene: Prof. Univ. Emerit Dr. Marius Traian Bojiță. Cu o zi înaintea aniversării sale, pe 17 noiembrie, profesorul Bojiță și-a lansat cel mai recent volum, Raport către Hipocrate, o carte-mărturie despre cei opt ani în care a condus destinele Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca în calitate de rector (2000–2008). Însă parcursul său depășește cu mult granițele unui simplu bilanț administrativ.

Absolvent al Facultății de Farmacie din Cluj-Napoca (promoția 1965) și doctor în științe farmaceutice din 1980, Marius Traian Bojiță a urcat fiecare treaptă a ierarhiei universitare — de la intern în farmacie și asistent stagiar până la profesor titular al cursurilor de Medicamente biologice, Analiza și controlul medicamentului și Analiza și studiul medicamentului, decan, prorector, rector și președinte al UMF Cluj-Napoca. Sub îndrumarea sa s-au format peste 20 de doctori în specialități farmaceutice, iar activitatea sa de cercetare s-a concretizat în peste 130 de lucrări științifice publicate în țară și străinătate și în patru brevete de invenție.

Dincolo de catedră și laborator, viziunea sa managerială a lăsat urme vizibile în infrastructura și prestigiul internațional al Clujului: finalizarea clădirii Bibliotecii și Rectoratului UMF, inițierea Centrului Universitar de Cercetări Interdisciplinare în Biomedicină și Științele Vieții, precum și integrarea universității în rețelele europene și francofone de elită (inclusiv în Consiliul de Administrație al Agenției Universitare a Francofoniei și Consiliul European al Rectorilor). Distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer, Chevalier dans l’Ordre des Palmes Académiques (Franța), Doctor Honoris Causa al universităților din Sibiu, Constanța și Chișinău și Cetățean de Onoare al municipiului Sebeș, profesorul Bojiță rămâne și astăzi un liant indispensabil între lumea academică, mediul de afaceri și spațiul cultural al orașului, din postura de președinte al Fundației Transilvania Leaders.

În acest dialog confesiv realizat cu prilejul zilei sale de naștere, profesorul Marius Traian Bojiță rememorează copilăria marcată de încercări, întâmplarea aproape romanescă prin care o parafă medicală i-a deturnat visul de a deveni filozof și jurnalist către farmacie, culisele marilor construcții universitare de după 1990 și puterea culturii de a vindeca societatea.

Mărturiseați cândva că în adolescență visați la filozofie și jurnalism, dar o viză medicală cu mențiunea „apt farmacie” v-a schimbat destinul. Cum a început, de fapt, această poveste?

În ultima clasă de liceu – eram la liceu la Sebeș, la profil real –, am avut un profesor de filozofie deosebit. Era tânăr, juca fotbal, abia terminase facultatea și se atașase foarte mult de noi, fiind o clasă de băieți. La un moment dat m-a luat deoparte și mi-a spus: „Marius, uită-te, tu ai fi bun să faci filozofia. Poți să ajungi ziarist, să mergi la sporturi, să umbli în străinătate; altfel ți se deschid ochii dacă umbli în străinătate”. Mie chiar îmi plăcea ideea. Am venit acasă și i-am spus tatălui meu: „Vreau să mă duc la filozofie”. Reacția lui a fost categorică: „Unde?! Ce-i aia filozofie? Îți scot eu gărgăunii ăștia din cap! Ce vrei să ajungi, ca Kelety?” – Kelety era un avocat din Sebeș care dormea sus pe dulap, pe motiv că acolo era aerul mai cald. „Tu te duci la Medicină la Cluj, iar fratele tău la Politehnică la București”. Așa ne-a fost stabilit destinul.

Și totuși, la Cluj, încercarea de intrare la Medicină s-a blocat înainte să înceapă.

M-am înscris la Medicină la Cluj și, cu două zile înainte de examen, am aflat la cămin că trebuie să merg la Policlinica Studențească să-mi vizez certificatul medical. Acolo m-au consultat pe toate fețele și mi-au spus: „Nu poți să mergi la Medicină, că obosești”. Eu nu mă simțeam obosit deloc! I-am întrebat cine mă poate ajuta și mi-a dat două nume mari din Cluj. Unul dintre ele era profesorul Aurel Nana de la Chirurgie. Am sunat acasă și i-am spus tatălui meu ce am pățit. El a apelat la un unchi de-al meu, avocat în Aiud, care îl cunoștea pe profesorul Nana. A doua zi am mers împreună la el. Nana l-a chemat pe asistentul său, tânărul doctor Varna: „Ia vezi ce-i cu copilul ăsta”. M-a consultat, s-a uitat la mine și a scris pe fișă: „Apt Farmacie”. Nici nu știam că există Facultatea de Farmacie! Dar mi-am zis că tot în UMF intru. Când m-am întors la Policlinică, medicul de acolo mi-a spus: „Dacă și-a pus parafa profesorul Nana, gata, acolo te duci!”. Așa am ajuns la Farmacie.

Ați regretat vreodată această schimbare?

Atunci, în primii ani, am avut câteva tentative să mă mut sau să mă retrag, dar tata îmi spunea mereu: „Copile, termină asta și mai vedem după”. Astăzi nu mai regret deloc. Atunci, da.

Tocmai ați lansat volumul Raport către Hipocrate. Este această carte o formă de a vă împlini vechea vocație de scriitor și gânditor?

Nu, nu este vorba despre asta. M-am simțit dator, după ce am fost rector opt ani de zile, să fac un bilanț onest al celor două mandate, raportat simbolic la Hipocrate. Este povestea felului în care am condus școala în acei opt ani – și nu singur, ci alături de echipe întregi.

Cum s-a schimbat profesia de farmacist față de anii în care debutați în meserie?

Eu am prins vremurile în care, după doi ani de internat la Cluj, am ajuns farmacist la spitalul din Sebeș. Acolo făceam enorm de multă receptură – preparam rețete personalizate, nu doar medicamente produse industrial. Mulți dintre medicii din spital aveau formulele lor specifice, iar farmaciștii din oraș nu erau simpli distribuitori: făceau „elaborări”, preparau cantități mai mari din soluțiile cerute frecvent, anticipând nevoia pacienților. Astăzi predomină latura economică, rentabilitatea farmaciei, și mai puțin receptura. În schimb, mă bucur să văd că în facultate se pune din ce în ce mai mult accent pe relația de comunicare dintre farmacist și pacient, precum și dintre farmacist și medic. Așa i-am pregătit și îi pregătim pe studenții noștri.

Sunteți o prezență constantă în viața culturală și civică a Clujului, iar prin Fundația Transilvania Leaders susțineți proiecte de anvergură, de la gala „Medicină, Artă, Cultură” până la parteneriatul cu Editura Școala Ardeleană pentru tipărirea unor cărți-obiect de patrimoniu. Cum a pornit acest mecenat și poate cultura să vindece o societate la fel de concret cum tratează medicina un pacient?

Da, fără îndoială. Cultura este un foarte bun medic pentru societate. Într-o țară ca România, este esențial să se acorde o atenție deosebită artei și culturii, iar noi, în Fundația Transilvania Leaders, tocmai asta ne-am propus: să punem umărul, alături de oamenii de afaceri din club, la proiecte care dau valoare comunității. Ideea cu cărțile-obiect a pornit de la o prezentare scurtă, dar foarte convingătoare, pe care ne-a făcut-o domnul director Vasile George Dâncu. Ni s-a părut o inițiativă valoroasă și am realizat imediat că este datoria noastră să scoatem la iveală lucruri, texte și pagini din memoria Clujului și a Transilvaniei care riscau să rămână uitate. Iar faptul că acele volume au fost editate în condiții grafice deosebite și s-au bucurat de un real succes în rândul publicului ne-a confirmat că am făcut o alegere bună.

Ați contribuit la ridicarea unor clădiri emblematice pentru UMF Cluj. Care a fost secretul acelor reușite într-o perioadă în care se construia foarte greu?

Secretul a fost unul simplu: să ai întotdeauna un proiect pregătit, ca în momentul în care apar fonduri la minister să ieși imediat cu el pe masă, în timp ce alții abia încep să-și facă planurile. Dar dincolo de asta, a contat enorm spiritul de echipă și faptul că am avut un predecesor de la care am învățat foarte mult: rectorul Oliviu Pascu, în mandatul căruia eram prorector.

Totul a pornit de la o nevoie urgentă: numărul studenților de la Farmacie se triplase și nu mai aveam spații de învățământ. M-am dus la domnul rector Pascu și i-am propus să valorificăm un teren al universității de pe strada Victor Babeș, unde erau niște vechi anexe de microproducție și laboratoare de homeopatie aproape dărâmate. Am mers împreună să vedem locul, iar dânsul a avut o viziune și mai amplă: „Măi, aici putem face o clădire pentru Facultatea de Farmacie, dar și o clădire pentru Bibliotecă și birourile UMF, pentru că nu avem bibliotecă și ducem lipsă de spații”. Cu acest plan în minte, am plecat la București, la direcția de investiții din Ministerul Învățământului. Când am intrat acolo, mi s-a spus literalmente: „Dumnezeu ni te-a scos în cale! Avem fonduri disponibile, dar în România nimeni nu se mai gândește acum să construiască ceva”. Arhitectul și reprezentanții ministerului au venit la Cluj să vadă terenul de pe Victor Babeș, însă, după o vreme, m-au sunat de la București cu o schimbare de plan: mi-au spus că, întrucât se dă prioritate amfiteatrelor și spațiilor de învățământ, nu pot începe încă lucrările la Bibliotecă și Rectorat pe Victor Babeș, dar ne pot construi imediat clădirea Facultății de Farmacie pe strada Pasteur, unde aveau deja un proiect mai vechi. Recunosc că, inițial, am mers revoltat la rectorul Pascu: „Domnule rector, nu se poate așa! Eu sunt de la Farmacie, dar pentru mine este importantă întreaga universitate, nu vreau să lăsăm Biblioteca și Rectoratul la urmă”. Dânsul a plecat la București să discute personal și, când s-a întors, m-a lămurit că este cea mai înțeleaptă decizie, ca să nu pierdem finanțarea. Și a avut dreptate: am început cu clădirea Facultății de Farmacie de pe Pasteur, iar imediat după aceea, în mandatul meu de rector, am continuat și am finalizat Biblioteca și Rectoratul de pe Victor Babeș. Așa s-au pus, pas cu pas, bazele unei infrastructuri europene.

Dacă v-ați întâlni astăzi cu tânărul Marius Bojiță, cel care pleca spre Cluj la studii, ce i-ați spune?

I-aș spune să aibă încredere în Dumnezeu și să nu se sperie atunci când drumul pare că o ia într-o direcție nedorită, pentru că viața mea a fost o succesiune de astfel de intersecții complicate, iar fiecare dintre ele m-a dus, de fapt, acolo unde trebuia. De altfel, eu nu am plecat la Cluj direct din Pianu de Sus, ci din Sebeș. În Pianu de Sus, unde părinții mei erau învățători, am stat doar până în clasa întâi. Tocmai începusem școala de o lună, când au venit niște trimiși de la județ să-l roage pe tata să meargă în satul Vingard pentru a-i convinge pe oameni să intre în întovărășiri agricole. Tata a refuzat inițial, pentru că eu căzusem cu genunchiul într-o piatră și eram grav bolnav, iar fratele meu era mic. I-au promis însă posturi de învățători la Sebeș dacă acceptă. Așa am ajuns la bunici, la Sebeș, dar de acolo a trebuit să plec de urgență la București și apoi la sanatoriul de la Vasile Roaită (Eforie Nord). Am stat internat acolo un an și jumătate.

Ați trecut, așadar, printr-o adevărată școală a răbdării și a credinței încă de la acea vârstă.

Exact, aceea a fost prima mea mare lecție. În salon venea preotul, iar o femeie simplă din sat, care avea grijă de mine, mă învăța colinde și rugăciuni. Când m-am întors la Sebeș, în clasa a treia, am recuperat școala acasă cu mama, care îmi era chiar învățătoare. Tot acolo, casa noastră era lipită de biserică. Îmi plăcea să trag clopotele pentru doi-trei lei, din care îmi luam înghețată. Bunicul meu, membru în consiliul bisericesc, suferea că nu stau lângă el în strană și îmi spunea mereu că colega mea Ileana, fata preotului, este premiantă tocmai pentru că nu lipsește duminica de la slujbă. Îi răspundeam în glumă că și fratele meu e coleg cu cealaltă fată a preotului și tot el este premiantul clasei, deci scorul în familie rămâne egal! Privind în urmă, toate aceste aparente blocaje mi-au arătat că cineva de sus mi-a ghidat mereu pașii spre drumul cel bun.

Ce vă doriți cel mai mult pentru anul care urmează?

Înainte, când mă întâlneam cu oamenii și îi auzeam urându-și mereu „Sănătate, multă sănătate!”, mă întrebam în sinea mea de ce sunt toți atât de preocupați de asta. Astăzi am înțeles pe deplin sensul acestor cuvinte. Asta îmi doresc și eu acum: sănătate cât mai multă, ca să pot duce mai departe lucrurile bune pe care le-am început

 

Interviu realizat de Mara A. MUNTEAN

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.