O prietenie mai puternică decât moartea: Ultimul blues de Moshe B. Itzhaki, în memoria lui Radu Țuculescu

Volumul de poeme Ultimul blues (Editura pentru Artă și Literatură, București, 2026), semnat de poetul și profesorul israelian Moshe B. Itzhaki și tradus din limba ebraică de Paul Farkas, reprezintă un omagiu poetic dedicat memoriei scriitorului, dramaturgului și omului de radio Radu Țuculescu (1949–2025). Lansarea volumului a avut loc săptămâna trecută, la Cluj, la Book Corner Librarium. Evenimentul, moderat de poetul și criticul Adrian Popescu și organizat în parteneriat cu Asociația Curierul Timpului, i-a avut ca invitați alături de autor pe scriitoarea Marta Petreu, preotul și poetul Ioan Pintea și traducătorul Paul Farkas, versurile fiind aduse la viață într-o lectură memorabilă de actrița Angelica Nicoară de la Teatrul Național din Cluj-Napoca și de autorul însuși.

Pentru a înțelege profunzimea acestui volum, trebuie privită legătura unică dintre Moshe B. Itzhaki și Radu Țuculescu. Născut în 1951, fost membru în kibbutzul Nahal Oz și decan al Colegiului Educațional ORANIM de lângă Haifa, Moshe B. Itzhaki este o voce reprezentativă a poeziei ebraice contemporane, universul său liric fiind impregnat de simbolistica terestră și spirituală a Văii Jezreel și a Muntelui Tabor.

Ultimul blues marchează al patrulea său volum tradus în română de Paul Farkas — după Pasărea din urmă (2015), Și vine ploaia (2019) și Pe malurile râului uitării (2022). Așa cum notează poetul Rafi Weichert în prefața volumului, prietenia dintre Itzhaki și Țuculescu a fost o adevărată „simbioză între doi creatori de literatură, ambii mari iubitori de viață, debordând de vitalitate, receptivitate și curiozitate”. O simbioză consolidată pe trasee culturale complexe, ce uneau Clujul, Maramureșul, Transilvania, Tel Avivul și Baselul, oraș elvețian ce funcționa ca un magnet al inspirației lor comune.

Trecerea în neființă a lui Radu Țuculescu pe 25 martie 2025 a lăsat un gol profund. Așa cum mărturisea Moshe B. Itzhaki în interviul acordat Cotidianului Făclia cu prilejul revenirii în România, vestea dispariției prietenului său l-a doborât fizic:

„Am simțit că am pierdut mai mult decât un prieten… am pierdut un frate. Când am auzit că a murit, Paul m-a sunat și m-am îmbolnăvit. Și când am stat în pat așa bolnav, am scris… psalmi. Și am ascultat blues, muzică blues. Căci Radu a iubit foarte mult bluesul, muzica jazz… Am scris 24 de psalmi care creează profilul lui Radu — cine a fost el ca om, ca scriitor, ca muzician, ca mim, ca om de presă.”

Volumul îmbină două tradiții fundamentale ale elegiei universale: psalmul de laudă și dor, ancorat în textul sacru ebraic, și blues-ul, ca formă modernă de lamentație și catharsis. Recompunerea profilului uman al lui Țuculescu nu îmbracă haina unui elogiu convențional. Moshe mărturisește franc că nu a căutat să-l fardeze postum: „Nu l-am făcut pe Radu mai frumos așa cum se laudă după moarte. L-am scris real, cu bunătățile lui și cu… știi, a fost un om nervos și cu capricii”. Paul Farkas completează acest tablou al unei personalități vulcanice, dar profund calde: „El se ventila și după 10 minute era dulce ca mierea”.

Taina traducerii și complicitatea lingvistică

Procesul tălmăcirii psalmilor din ebraică în română a fost el însuși un act de devoțiune și suferință interioară. Paul Farkas, prieten de o viață al lui Radu Țuculescu (încă din anii 1968–1969), explică modul în care relația personală a impregnat munca de traducere:

„Noi, când am început să traducem în limba română, am făcut un legământ. L-am făcut fiecare pentru noi, că atunci când traducem, traducem numai cu condiția să intrăm în sufletul poeziei. Ne-am zis că dacă nu reușim să facem treaba asta, ne lăsăm de meserie… Pentru mine a fost un proces de mare bucurie, dar și de suferință. E una să traduci ceva unde te poți detașa, dar aici n-am avut cum să mă detașez de Radu.”

Complicitatea dintre autor și traducător s-a hrănit din parcursul lor biografic comun și din dinamica tandemului lor. Moshe își amintește cu umor prima lor întâlnire din 2012, pe o căldură toridă în Israel, când a apărut neanunțat la ușa lui Paul după ce îi citise romanele. Vorbitor de română în copilărie până la vârsta de 10 ani, Moshe a redescoperit limba maternă a părinților săi abia după cinci decenii, prin intermediul prieteniei cu Paul și al universului literar al lui Țuculescu.

În egală măsură, geografia afectivă a volumului este strâns legată de stările de spirit ale scriitorului clujean. După cum observă Paul Farkas, locurile de refugiu creativ ale lui Radu îi ofereau o tihnă pe care orașul i-o refuza: „În toate aceste locuri, când era în afara Clujului… era mai liniștit, era foarte inspirat și scria foarte mult. Pe când la Cluj era tot timpul agitat”. Moshe confirmă această amprentă a spațiilor în versurile sale: „Aduc în psalmi lucruri pe care Radu mi le-a povestit: Someșul lui Radu… Baselul lui Radu și Taborul lui Radu”.

Câteva versuri

Universul poetic din Ultimul blues se construiește ca o curgere fluidă de secvențe vizuale, biografice și existențiale, unde moartea este permanent sfidată prin recursul la memorie și la forța creatoare. Textul se deschide într-o cheie pregnant teatrală, aproape cinematografică, în care momentul despărțirii fizice este convertit într-un scenariu regizat chiar de cel plecat. Urmărind alaiul funest („Trei umbre înveşmântate‑n haine zdrenţuite / Se leagănă, precum o barcă pe marea‑nvolburată”), poetul refuză solemnitatea împietrită și operează o schimbare spectaculoasă de registru. Imaginea deznodământului devine o iluzie regizorală: „Pesemne că numai tu poţi să scrii / O astfel de scenă pe ultima pagină a vieţii. / Te aud râzând, tunând / Te aşezi să scrii în această viziune iluzorie / Şi adormi”. Radu Țuculescu este imaginat astfel ca un demiurg etern, capabil să-și scrie propria trecere cu un râs ocrotitor, anulând tragedia prin însăși atitudinea sa creatoare.

Această dimensiune a rezistenței prin artă și ironie se adâncește în psalmul dedicat confruntării cu absurdul cenzurii comuniste. Evocând episodul în care comisia de partid a mutilat piesa Așteptându-l pe Godot, lăsând din ea doar „o mămăligă insipidă”, poemul surprinde modul în care dramaturgul a batjocorit opacitatea autorităților propunându-le să-l joace pe Beckett în pantomimă. De la anecdota biografică, discursul poetic glisează firesc spre o meditație asupra comunicării profunde dintre cei doi prieteni: „am înţeles că în limba prieteniei şi iubirii tale / nu e nevoie de cuvinte dezgolite / ea tânjeşte şi duce dorul pantomimei tale superbe”. Prietenia devine un limbaj non-verbal absolut, o complicitate care transcende barierele lingvistice sau ideologice.

În mod firesc, experiența tălmăcirii operelor lui Țuculescu în ebraică se transformă la rândul ei într-un poem al descoperirii de sine și al suspendării timpului profan. Actul traducerii nu este o simplă echivalare de coduri, ci o aventură spirituală în care spațiul și timpul își pierd coordonatele rigide: „şi‑n clipa în care s‑au năruit pereţii despărţitori / ni s‑a deschis o uşă secretă / spre o lume în care ceasornicele / şi‑au pierdut braţele”. Traversarea granițelor dintre limbi deschide calea spre o dimensiune a comuniunii pure, unde cuvintele lasă loc unei pluralități de graiuri ale sufletului.

Aceeași libertate de spirit este celebrată în poemul Pelerin, unde decorul sacru al Muntelui Tabor devine cadrul unei spectaculoase transfigurări profane. Aflat aici, Țuculescu rămâne fascinat de pelerinii din Noua Guinee care se mișcă în ritm de muzică soul și rugăciuni de blues. Refuzând pietatea conjuncturală, replica sa plină de umor din finalul poemului — „«Hai să facem un salt până la Marea Galileii», îţi propun, / «Dar fără să ne transfigurăm», îmi răspunzi şi sari” — captează esența unui om care a preferat întotdeauna bucuria directă, necontrafăcută a vieții în locul dogmelor rigide.

În cele din urmă, această cartografie afectivă se adună în poemul Încă o nocturnă, o adevărată antologie de clipe memorabile ce suprapune spații și experiențe aparent disparate: acorduri de Chopin cântate la pian în Muzeul Octavian Goga, sunetul vioarei cu goarnă din Bihor, antilopele privite de pe o stâncă deasupra râului Zin din Israel sau povestirile auzite în casa Mameibătrâne la Petrinzel pe fundalul bluesurilor lui Beth Hart. Toate aceste secvențe de viață intensă sunt distilate cu smerenie în versul final: „să distilez aceste momente şi multe altele / într‑o cutie de cuvinte / ce nu‑i destul de largă sau profundă / pentru a cuprinde prietenia aceasta”. Puse cap la cap, aceste poeme dovedesc că, deși „cutia de cuvinte” a poeziei își recunoaște limitele, ea rămâne singurul instrument capabil să păstreze nealterată lumina unei mari iubiri frățești.

Manifestul neuitării

Pelerinajul editorial al volumului a reflectat fidel spiritul deschis al autorului său. Înainte de popasul clujean de la Book Corner Librarium, Ultimul blues a fost lansat la Reghin — într-o sală plină de tineri de la Liceul „Petru Maior”, unde primarul a promis dăinuirea memoriei scriitorului printr-un nume de stradă —, precum și la Bistrița.

Lansarea de la Cluj a încununat această călătorie a neuitării. Atmosfera a fost întregită de prezența Martei Petreu, a părintelui Ioan Pintea, a regizorului Vasile Hodiș și de lectura susținută de actrița Angelica Nicoară și de Moshe B. Itzhaki. Așa cum sublinia autorul însuși, prietenia rămâne cel mai important lucru din această viață, iar Ultimul blues reușește miracolul de a transforma doliul într-o punte de dialog inalterabilă peste timp și moarte.

Mara A. MUNTEAN