Sinuciderea statutului de superputere a SUA

Thinking About

Donald Trump pozează – într-un mod grotesc și tot mai absurd – în om puternic. Însă nu este perceput astfel nicăieri în lume. Și există motive întemeiate pentru acest lucru: în anul și jumătate de mandat, el a provocat ceea ce poate fi descris doar drept sinuciderea statutului de superputere al SUA, argumentează Timothy Snyder.

Când am vorbit pentru prima dată despre această sinucidere a superputerii, în luna aprilie, aveam în vedere înfrângerea rapidă și evidentă a lui Trump în chestiunea Iranului și atitudinea sa de supunere persistentă față de dictatorul rus Vladimir Putin, precum și politicile interne care subminează fundamentele viitoare ale forței americane. Șase luni mai târziu, această autodistrugere este și mai flagrantă. Eșecul în Iran este cu atât mai evident și i-a oferit lui Trump un nou pretext pentru a căuta o nouă înfrângere în relația cu Rusia. Slăbiciunea a devenit prilejul pentru și mai multă slăbiciune.

Situația legată de Iran reprezintă o catastrofă strategică, dar încă de la început, nu a existat nicio șansă ca Trump să câștige un astfel de război. Deși Statele Unite erau, de departe, puterea militară superioară, ele sunt conduse de oameni care nu au habar cum funcționează războiul. Americanii păreau să se fi convins că alte țări vor ceda în fața unei combinații de rachete și retorică agresivă; când acest lucru nu s-a întâmplat, nu a existat un plan B. De fapt, nici măcar nu a existat un plan A: doar proiectile menite să „afirme identitatea” și o abundență de laude la adresa propriei persoane.

Războaiele sunt recomandabile doar în cazuri foarte rare, dar, odată declanșate, trebuie tratate cu seriozitate. Totuși, frivolitatea este tot ce poate oferi această Casă Albă. Deși Trump și secretarul său al Apărării, Pete Hegseth, vorbesc despre importanța obiectivelor lor în Iran, nu a existat niciodată posibilitatea ca aceștia să angajeze o forță de invazie americană. Întrucât Iranul a știut acest lucru încă de la început, a deținut controlul asupra escaladării conflictului pe tot parcursul războiului… Ca să fim clari: nu spun că Statele Unite ar fi trebuit să invadeze Iranul. Ceea ce spun este că declanșarea unui război fără a avea cea mai mică idee despre cum să-l câștigi este un semn de slăbiciune, fiind percepută ca atare în întreaga lume.

Iar acum, războiul cu Iranul continuă pentru că Trump este slab. Nu are nicio modalitate de a ieși din el și, în acest moment, nici dorința aparentă de a o face. Războiul este extrem de nepopular în Statele Unite și duce la creșterea prețurilor la benzină, lucru care, de asemenea, nu este pe placul americanilor. În actuala configurație strategică – pe care Trump nu o poate schimba – el nu poate încheia pacea cu Iranul în condiții care să nu fie umilitoare. Prin urmare, Trump nici nu va încerca să transforme slăbiciunea reală într-o aparență de forță. Se pare că ceea ce urmărește el este ca războiul cu Iranul să se extindă până în Statele Unite, astfel încât să poată trăi el însuși un eveniment precum cel de la 11 septembrie și să se bucure de o creștere a popularității. La urma urmei, ce altceva ar putea spera să obțină de pe urma acestui război? În discursul său de la ONU, a tot asociat Iranul cu alegerile. În două apariții recente din campania electorală, a speculat pe marginea ideii că Iranul ar putea distruge orașe americane. Nu cred că se va întâmpla așa ceva, întrucât Iranul nu are niciun motiv să-i facă un cadou lui Trump. Totuși, acest lucru dezvăluie modul în care gândește Trump: slăbiciunea unui război pierdut se poate transforma în slăbiciunea eșecului de a preveni un atac terorist, situație în care el ar putea spera să redevină, cumva, omul momentului.

Slăbiciunea este periculoasă, iar Trump este periculos de slab. Și, așa cum fac cei slabi, el dă vina pe alții pentru propriile eșecuri și, prin urmare, înrăutățește totul.

Prețurile mondiale ale petrolului sunt mari din cauza aventurii nefericite a lui Trump în Iran și a înfrângerii sale strategice. Așadar, urmând logica propriului său caracter, mai degrabă decât logica evenimentelor, Trump dă vina pe Ucraina.

Trump dă vina pe ucrainieni încercând să obțină gaz de la ruși pentru cheltuielile cu care se confruntă americanii – când problema e complet vina lui și vina lui personală. Dacă ar fi ales să ajute Ucraina să câștige, pentru care existau numeroase argumente strategice, în loc să aleagă o înfrângere catastrofală și risipitoare de arme în Iran, atunci ucrainenii ar fi avut protecție împotriva rachetelor, iar americanii ar avea prețuri mai mici la gaze. În schimb, Trump își înghite eșecul în războiul său de capricii și încearcă să-i doboare și pe ucraineni odată cu el. Învinovățindu-i pentru ceea ce a făcut el însuși, găsește un pretext pentru a-l ajuta pe patronul său, Putin – ceea ce este evident ceea ce contează cel mai mult pentru el.

De la început, de un deceniu încoace, cel mai evident element al slăbiciunii lui Trump este dorința sa personală de a se supune lui Putin. Acest lucru a fost clar chiar și în prima sa campanie pentru președinție, în 2016, și a fost adevărat de atunci. Din anumite motive, rareori ratează o șansă de a-l ajuta pe dictatorul rus.

Așadar, de când Trump a revenit în funcție în ianuarie 2025, politica americană în războiul ruso-ucrainean s-a schimbat radical. Trump ar fi putut aduce pacea în Ucraina. Tot ce trebuia să facă era să continue politica lui Biden de a trimite arme în Ucraina și să continue politica lui Biden de a impune sancțiuni. În schimb, el a urmat o politică de război prin slăbiciune. Politica externă a lui Biden s-ar fi putut dovedi insuficientă, dar cel puțin se baza pe premisa corectă că un război de agresiune se poate încheia doar atunci când se opune rezistență unui agresor. Încă un an sau doi de politică similară ar fi fost de ajuns; singura speranță a Moscovei era un prieten aflat la putere care să facă și mai puțin.

Trump era acea persoană. De-a lungul campaniei prezidențiale din 2024, propagandiștii ruși nici măcar nu au încercat să-și ascundă entuziasmul pentru „Trumpușka noastră”; slăbiciunea lui era speranța lor de a continua războiul. Și a făcut exact așa cum și-a dorit Putin. Trump a pus capăt transferurilor de arme americane și chiar vânzărilor către Ucraina, iar acum vrea să sprijine economia de război rusească cumpărând motorină rusească.

Să ne imaginăm că navele rusești acostează efectiv în porturile americane cu motorină. Tot ce ar însemna acest lucru este că Rusia a încălcat unele contracte anterioare cu alți parteneri pentru a-l face pe Trump să se simtă recunoscător. Oferta totală de motorină pe piața mondială nu s-ar schimba. Prețul motorinei nu se va schimba.

Așadar, pasul este simbolic, dar simbolul este unul important: Trump plasează Statele Unite vizibil de partea Rusiei. El se preface că îi ajută pe americani și intenționează să-i rănească pe ucraineni doar pentru a putea promova cauza lui Putin.
Abordarea lui Trump față de Rusia este o politică de supunere pură. Nu este doar o slăbiciune în sensul că este o politică americană de a ceda în fața agresorului, ceea ce, desigur, ar fi deja suficient de grav. Nu este vorba doar despre slăbiciunea de a face ceea ce dorește Putin — ceea ce ar fi deja umilitor în sine — ci despre faptul că Trump face ceea ce vrea Putin fără a obține nimic pentru sine, personal; cu excepția cazului în care, desigur, există înțelegeri secundare care implică plăți personale. Având în vedere că Rusia a oferit acorduri petroliere avantajoase americanilor care ar trebui să negocieze pacea — și că acești americani sunt chiar ginerele lui Trump și un prieten al acestuia — o astfel de ipoteză pare mai mult decât probabilă. În acest moment, nu avem o politică externă în sensul convențional al cuvântului; avem clanuri care gravitează în jurul dezastrelor provocate de Trump, încercând să le transforme în oportunități de câștig ilicit.

Această combinație de slăbiciune și corupție reprezintă, desigur, un dezastru strategic pentru Statele Unite, un element al sinuciderii noastre ca superputere… Slăbiciunea americană în relația cu Iranul generează slăbiciune americană în relația cu Rusia, ceea ce, la rândul său, generează și mai multă slăbiciune americană în relația cu Iranul. Chiar dacă facem efortul de a pătrunde în universul mental MAGA și ne imaginăm că prioritățile politicii externe sunt exact așa cum susține Trump, acest demers nu are absolut niciun sens și este, într-adevăr, profund contradictoriu. În propaganda MAGA, noi purtăm un război drept împotriva Iranului, un conflict de o importanță istorică mondială. Trump susține că războiul este atât de important, încât ar merita să pierdem orașe americane doar pentru a rămâne implicați în el. Însă… după cum știe toată lumea, Rusia și Iranul sunt aliați apropiați. Fiecare îi furnizează celuilalt armament și informații, inclusiv date necesare pentru stabilirea țintelor. Iranul furnizează Rusiei drone și, la începutul războiului, a trimis chiar instructori în zonele ocupate din Ucraina pentru a-i învăța pe ruși cum să le folosească. În prezent, experți nucleari ruși lucrează intens în Iran. Rusia sprijină în mod deschis Iranul în conflictul cu Statele Unite. Trimițând valută americană la Moscova, Trump ajută Teheranul. Încercând să se împrietenească cu Putin, Trump încearcă să se alieze cu țara care îi susține inamicul. Practic, el plătește tabăra adversă pentru a-i ucide trupele.

Prin orientarea politicii externe americane într-o direcție fățiș pro-rusă – singura interpretare posibilă a acestui gest simbolic –, Trump a făcut ca lumea întreagă să devină mult mai periculoasă. Dacă Rusia câștigă acest război, agresorii de pretutindeni vor fi încurajați. Ideea lui Trump este că Ucraina ar trebui să înceteze să se mai apere în fața Rusiei, fără ca Rusia să înceteze atacurile asupra Ucrainei și fără ca aceasta să facă vreo propunere de pace; dimpotrivă, Rusia declară chiar că nu are nicio intenție de a negocia.

Iar motivul pentru care Putin nu intenționează să negocieze este, desigur, faptul că Statele Unite, sub conducerea lui Trump, dau dovadă de o disponibilitate la concesii incredibilă – sunt incredibil de slabe…Nu pare că Trump are prea multe de spus în aceste conversații cu Putin. El este o simplă marionetă în mâinile liderului rus. Iar ironia situației este că, în războiul împotriva Ucrainei, Putin însuși se află într-o poziție foarte slabă. El este puternic doar datorită slăbiciunii lui Trump.

Trump, incapabil să câștige războiul său nechibzuit împotriva Iranului, pune consecințele acestuia pe seama Ucrainei și folosește această minciună pentru a justifica ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei, contribuind astfel la prelungirea și a acelui război. Este vorba despre un război născut din slăbiciune – nu doar ca fapt, ci aproape ca o convingere sau chiar ca o doctrină. America trebuie să piardă, și să piardă, și să piardă din nou, iar războaiele trebuie declanșate, prelungite sau promovate, astfel încât câțiva oameni din anturajul lui Trump să poată face bani. Atunci când apologeții lui Trump încearcă să justifice toate acestea, ei își adaugă propria slăbiciune la ecuație, agravând și mai mult situația. Trump nu este un om căruia i se poate încredința puterea de orice fel. A pretinde contrariul înseamnă a lua parte la sinuciderea superputerii noastre.

AUTOR

Timothy David Snyder (născut la 18 august 1969) este un istoric american specializat în istoria Europei Centrale și de Est, a Uniunii Sovietice și a Holocaustului.