Septimiu „Tim” Câmpeanu, la redacția Făclia, despre biografie, dragostea pentru „U” și experiența de la Steaua

Confesiunile unui golgheter de legendă

Septimiu „Tim” Câmpeanu-un nume legendar, o viață scrisă în alb și negru și o iubire eternă pentru Cluj. După decenii întregi, Septimiu Câmpeanu a călcat din nou pragul redacției Făclia pentru a împărtăși poveștile din spatele noii sale cărți autobiografice. Într-un interviu acordat ziarului nostru, fostul mare fotbalist a vorbit despre cum l-a transformat Gigi Staicu din mijlocaș în golgheter, ce a însemnat trecerea la Steaua, cum se vede fotbalul românesc actual din Germania și de ce pământul Clujului rămâne pentru el cel mai sfânt loc din lume.

Rep: Bună ziua, domnule Septimiu Câmpeanu și bine ați revenit la redacția ziarului Făclia după 50 de ani.

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Bună ziua. Da, aproape după 50 de ani.

Rep: Cu ce ocazie la Cluj?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Am venit în primul rând pentru că îmi apare biografia, cartea pe care am scris-o împreună cu domnul Ovidiu Blag ca autor și publicată la Editura Quantic prin domnul Hadrian Mateescu.

Rep: Cât s-a lucrat la acest volum și ce cuprinde cartea?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Acest volum cuprinde în mare viața mea de până acum. O viață plină de evenimente, ca în viața fiecărui om, numai că eu cred că am avut unele mai deosebite, pe care am vrut neapărat să le scriu într-o carte, în care să văd și eu ce viață am avut, că nu eram sigur cum a fost.

A durat cam 10 luni de zile de când am început să lucrăm la ea. Începutul a fost un pic mai deosebit, spun eu, pentru că eu tot aveam de gând să scriu autobiografia.

Anumite lucruri m-au împiedicat, deși ieșisem la pensie de aproape doi ani, dar tot amânam, amânam, până când într-o seară, în noiembrie anul trecut, domnul Ovidiu Blag m-a sunat. Nu ne cunoșteam personal, dar mi-a propus ce-ar fi să scriem o carte despre viața dumneavoastră.

Când am auzit i-am zis direct: cum să nu! Și pentru mine a fost o experiență nouă, deosebită, de a-mi scrie viața.
Și, într-adevăr, mi-a făcut o mare, mare plăcere să lucrez împreună cu domnul Blag la această carte. Și, bineînțeles, că ce mai era de rezolvat era o editură. Dar prin domnul Mateescu, care are una dintre cele mai bune edituri din România, am reușit să publicăm cartea.

Rep: Categoric, o mare parte din acest volum e dedicat activității sportive. Să ne spuneți, domnule Câmpeanu, cum vi s-a pavat drumul spre fotbal, spre Universitatea Cluj?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: N-a fost greu pe drumul către U, pentru că era pavat dinainte de a mă naște. Toată familia Câmpenilor era plină de fotbaliști, iar unchiul Remus, care era jucător la U Cluj, era idolul meu. În primii ani, după ce m-am născut, iubeam deja pe U.

Rep: Și cât de mult a contat? A fost o presiune pentru dumneavoastră acest nume mare de Cîmpeanu, a fost o presiune ca să țineți standardul în vestiar, pe teren?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: N-a fost nicio presiune, dimpotrivă. M-a ambiționat și mai tare. Nu am simțit o presiune. Eram mândru, cu așa un unchi pe care îl admiram la fiecare sfârșit de săptămână pe teren și pentru mine era ceva normal. Presiune n-am simțit-o. Simțeam că iubesc fotbalul, în primul rând, pe urmă pe U și mi-a fost foarte, foarte ușor, fără presiune. Presiunea n-am simțit-o niciodată în privința asta.

Rep: Ce însemna atmosfera din acei ani, 70-80, la clubul Universitatea Cluj, atât în vestiar, cât și pe teren, dar și în oraș?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Începând, în vestiarul lui U, nu știu, dar toți colegii mei de echipă, absolut toți și inclusiv și eu, când intram în tunelul care ducea în subtribună către cabină, deja simțeam un miros aparte, un miros pe care nu l-am mai simțit nicăieri în viață decât în stadionul municipal (Ion Moina-n.n). Și când intram în cabină, acolo, era un amestec de mirosuri amețitoare. A revulsin, a Diana, a cremă de pantofi, a toate, dar toate combinate împreună, parcă erai în paradis. Așa un miros era. Deci ne simțeam cu toții foarte bine și era ceva deosebit. Dar, bineînțeles, în anii aceia, U era subiectul numărul unu între toți clujenii. Pentru noi U era ceva sfânt, ceva care era țelul oricărui copil din Cluj de a ajunge cândva să îmbrace acest tricou.

Rep: Cum reacționa publicul dacă erau derapaje, cum se întâmplă acum în tribune? Galeria cum se comporta?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Aveam o galerie minunată, cea mai minunată pe care am avut-o vreodată sau care există. Așa ceva mai rar. Singurul lucru pe care doreau să-l vadă era că, într-adevăr, luptăm pe teren și că nu pierdem un meci neluptând. Și ne înțelegeau. Nu era galeria care să ne urască dacă pierdeam un meci sau să ne huiduiască. Dimpotrivă. Ne încurajau astfel încât data viitoare să jucăm mai bine. Am avut o galerie care, într-adevăr, e de nedescris.

Rep: Și cum erau pregătirile, care era atmosfera în săptămâna care preceda un meci de fotbal? În oraș, cum se simțea?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: În oraș se simțea minunat. Peste tot se vorbea numai de meciul care vine. „Acum ne luăm revanșa”, „trebuie să mai facem un punct, două”. Pe vremea aia câștigam numai două puncte, nu trei. Punctul era mai valoros decât acum. Peste tot, aici și aici, în Piața Unirii, se adunau chibiții din toate colțurile și discutau de meciul care vine. Iar noi, ca echipă, nu o dată se întâmpla că aveam nevoie de puncte neapărat după ce pierdeam un meci și rămâneam în cantonamente. Deci, duminica după meci rămâneam în cantonament, luni făceam recuperarea, luni după-masă aveam liber să mergem acasă, marți dimineața pregătiți pentru cantonament, pentru meciul următor de duminică.

Am avut perioade în care numai luni spre marți stăteam acasă și în rest numai în cantonament, pentru a pregăti meciul următor. Dar de regulă se intra de joi sau vineri în cantonament. Vinerea, de regulă.

Rep: Domnule Câmpeanu, cum a fost trecerea de la studenție la militărie, adică de la U Cluj la Ghencea?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Și asta a fost o perioadă. Bine, echipa retrogradase, normal nu se făcea ca eu să părăsesc echipa în momentul acela.

Dar a fost o situație mai delicată, mai complicată și eu mă gândeam că oare nu se satură lumea și de mine pe aici. Simțeam la un moment dat că, da, pe undeva, tot Câmpeanu, Câmpeanu. Mă gândeam, pe urmă, pentru evoluția mea. Steaua părea echipa care vine din urmă, vrea să construiască iarăși o echipă puternică care să recâștige campionatul și să fie numărul unu în România.

La conducerea echipei Steaua era un om deosebit, pe care l-am admirat întotdeauna, nea Ion Alexandrescu.

După multe discuții cu el, și bineînțeles și aici în Cluj, sfătuit de foști antrenori sau chiar Remus Câmpeanu, care nu prea agrea ideea fiind vicepreședinte la U, să plec, dar ca unchi se gândea altfel.

Până la urmă am luat hotărârea de a mă duce la Steaua pentru că am văzut că pentru cariera mea de fotbalist este un pas înainte care poate mă ajută.

Rep: Și cât de greu a fost să vă integrați, mai ales că era cu totul o altă atmosferă?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: N-a fost absolut deloc greu să mă integrez în echipă cu jucătorii pentru că îi cunoșteam pe toți, începând de la Vasile Iordache, Ștefan Sameș, Tudorel Stoica. Cu toți am mai jucat împreună pe la loturi, pe la Națională.

Ce mi-a fost foarte greu a fost adaptarea la viața din București. Nici după doi ani acolo nu am reușit să mă adaptez.

Rep. Și cum vi s-a părut trecerea ca disciplină la Steaua față de U Cluj, relația dintre antrenor și jucători, dintre conducerea clubului și jucători?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: În privința asta a fost exact ca la U. Singurul lucru care era deosebit era că aveam condiții mult mai bune. Ăsta-i adevărul la Steaua.

Terenul era curățat cu mâna de militari care astupau găurile din teren. Era un gazon perfect, ca la profesioniști. Condiții aveam mult mai bune decât aici, de antrenamente, de joc. Ce era diferit era ce avea țelul lor.

La Steaua era să ajungem numărul unu în România, să câștigăm. La U Cluj nu aveam acest țel. Când jucam cu Steaua, oriunde jucai, pentru majoritatea adversarilor era un vis să bată pe Steaua. Era meciul anului pentru ei. Steaua era o echipă mare, un club mare care era vânat de toți ceilalți și era pentru fiecare un succes deosebit să bată pe Steaua. Cam astea erau diferențele.

Rep: Dintre toate golurile pe care le-ați marcat în cariera dumneavoastră, care vi s-a părut cel mai spectaculos, la Steaua sau la Universitatea Cluj?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Oooo! La asta nu m-am gândit. Am dat goluri, am dat ceva goluri, într-adevăr. Cele mai frumoase tot la Cluj le-am dat. Pentru mine personal, erau acelea în care îl puneam pe portar pe picior greșit. Și dădeam mingea nu șutată, ci plasată, dar unde portarul apuca numai să se uite după minge.

Rep. Cu siguranță a existat o competiție dură să primești acest rol în echipă de atacant. Ce calități trebuia să ai ca jucător pentru a primi acest rol?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Exact asta n-am știut-o nici eu: ce calități trebuie să aibă un atacant, un om de gol. Pot să-i mulțumesc lui nea Gigi Staicu, antrenorul care m-a făcut vârf. Eu nu m-am văzut niciodată vârf în cariera mea. Ziceam mijlocaș, un mijlocaș ofensiv, eventual un coordonator, ca și coordonator de joc să pot da randamentul cel mai mare. El venind la U, primul lucru pe care l-a făcut cu mine, mi-a zis: „Tim, tu joci vârf”. Atâta tot. I-am zis: Nea Gigi, cum adică? Acolo-s doi pe mine, ăia cei mai mari și mai călăi dintre adversari și eu sunt cam firav. Zice: „Nu, tu joci acolo, Tu ai calitățile necesare. Ce trebuie în primul rând este să simți poarta. Să simți portarul. Să simți adversarul și în orice poziție, în jurul porții, de la 20-30 de metri departe, să știi unde-i poarta, unde-i portarul și direct să finalizezi.”

Și lucrurile astea pot să spun că le-am învățat de la un unchi de-al meu, care, fiind copil, făcea antrenamente cu noi și exersam din fiecare unghi cum se trage la poartă, fără să te uiți la portar, fără să te uiți la poartă, ci să simți lucrurile astea, unde este portarul, unde este poarta și cum trebuie să dai mingea.

Rep: Ați spus că Universitatea Cluj nu avea ca prioritate să fie pe primul loc. Dar totuși existau niște derby-uri, atât cu echipele din București, cât și cu echipele locale de atunci. Cum erau aceste derby-uri?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: În săptămâna derby-ului, de exemplu, nu mai aveam răbdare. Deci se vorbea la orice colț de stradă, cu oricine mă întâlneam, numai de asta că trebuie să câștigăm, trebuie să facem și asta.
Și, practic, obiectivul pe care îl aveam și țelul pe care îl aveam era, duminica, să oferim un spectacol în care oamenii să plece mulțumiți acasă și noi mulțumiți. Și asta era, ajungea. Dacă reușeam asta, era ceva deosebit.

Chiar dacă era un egal sau o înfrângere. Și o înfrângere în care luptam și se vedea că am dat totul era bine și atunci. Și am reușit și victorie împotriva Stelei, Dinamo, Craiova, împotriva tuturor echipelor astea mai mari ce erau pe vremea mea.

Rep: Cum vedeți Universitatea Cluj de astăzi?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Mă bucur să spun că o văd pe un drum foarte bun. Echipa mi se pare că s-a consolidat. Un club solid, care stă pe picioarele lui. În țară văd că în alte cluburi există probleme de natură financiară. U Cluj este un club liniștit, care s-a etablat între primele șase din țară. Și pentru asta s-a lucrat enorm. Am văzut atât conducerea, cât și Primăria. Și aici l-aș evidenția pe Neluțu Sabău, care a reușit să pună bazele acestei echipe. Și văd o echipă de viitor, o echipă pe care celelalte o vor lua în calcul tot timpul, sau ani buni de aici înainte, în play-off-ul care se dispută în România.

Rep: Și cum vedeți fotbalul românesc în general?
Septimiu „Tim” Câmpeanu: Fotbalul românesc în ultimii doi, trei, patru ani îl urmăresc. Fiul meu mi-a făcut rost de o boxă de prins și programele românești și mă uit la campionat. E frumos, e interesant, cu faze spectaculoase, cu jucători, cu tehnici. Face plăcere să te uiți la el. Dar totuși este încă departe de nivelul fotbalului european.

Rep: Ce lipsește?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Ce lipsește? Mă gândesc ce mi se pare că e anormal sau poate-i normal în ziua de astăzi, fluctuația asta de jucători și de antrenori la o echipă. Nu este continuitate. vin 3, 4, 5 jucători peste noapte, pe urmă alții, trebuie să dea randament, două, trei meciuri pierdute, e dat antrenorul afară. Astea mi se par lucruri care frânează total evoluția unei echipe. Sigur că sunt mult mai multe lucruri de spus, poate și șansa care se dă tineretului, fotbaliștilor români.
Nu știu exact în detalii treburile astea, dar cred că și acum apar talente mari în România, dar poate sunt preferați jucători care deja au un nume sau mai experimentați. În orice caz, sunt convins acum, fiind Gică Hagi antrenorul național, dorința asta de a reveni, în sfârșit, în fotbalul internațional, de a se califica la un campionat european sau mondial, va veni și vântul ăsta sau echipele de club vor reuși să se ridice pe plan internațional mai mult.

Rep: Domnule Câmpeanu, ați renunțat la sport și v-ați stabilit în Germania, cum s-a schimbat viața dumneavoastră după gazon?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: A fost un moment foarte greu pe care l-am avut în viață. Practic, plecând din Germania, de la o zi la alta am avut un alt statut în viață, o altă situație. Din cineva care eram aici, am ajuns la zero, practic. Necunoscut, fiind suspendat și de Federația Română de Fotbal un an de zile, n-am mai avut șansa să joc în Germania la echipe profesioniste. Neștiind limba acolo, iarăși a fost o barieră enormă pe care trebuia să o depășesc.
N-a fost ușor, au trecut 3, 4, 5 ani până am reușit totuși să-mi fac un drum în noua țară.

Rep Ce i-ați sfătui pe jucătorii de astăzi ai Universității Cluj?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Eu ce le-aș spune? În orice caz, pe teren să facă, să respecte indicațiile antrenorului, asta e clar Dar ce le-aș spune: să joace fotbalul cu inima, să se dăruiască pe teren și, în primul rând, să joace fotbalul ăsta din dragostea pentru fotbal. Și nu pentru a prinde un contract undeva mai mare. Când văd și citesc, țelul la mulți este să prindă un contract, să facă ceva. Nu te gândi la asta. Vin și alea dacă joci fotbal și dacă te concentrezi pe joc și joci fotbalul din plăcere, din dragostea pentru acest sport, care e cel mai frumos sport din lume.

Rep: Cea mai mare parte a vieții dumneavoastră v-ați petrecut-o în Germania.

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Da, din păcate am ajuns la o vârstă în care, da.

Rep: Cum ați descrie totuși în puține cuvinte sau într-o frază legătura dumneavoastră cu această zonă, cu județul Cluj sau cu orașul Cluj-Napoca?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Asta face parte din mine și eu din ea. Clujul îl iubesc mai mult decât orice loc de pe lumea asta, chiar dacă m-am stabilit de aproape 40 de ani în Germania. Un pământ mai sfânt ca la Cluj nu există. Pământul sfânt al Clujului, care rămâne pentru mine la inimă. Îmi rămâne în inimă cât voi trăi.

Rep. Cât e de strânsă legătura cu foștii colegi și cum păstrați legăturile?

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Da, le păstrăm practic permanent. Și ce au făcut câțiva colegi ai mei?! Au înființat acum câțiva ani buni o asociație „Și noi suntem U”, cu foștii fotbaliști. Din când în când ne mai întâlnim, se mai fac meciuri amicale. Deci tradiția și contactul rămân și e ceva deosebit. E ceva deosebit mai ales când ne întâlnim unii cu alții, atunci ne depănăm amintirile, retrăim trecutul împreună și e ceva minunat. Dar nu știu dacă mai există în țara asta chiar așa ceva în stilul ăsta. O familie atât de mare, cu atâtea generații.

Rep: Domnule Câmpianu, vă mulțumim foarte mult că ne-ați trecut pragul, că ați revenit la redacția noastră, care v-a alocat de-a lungul carierei mult spațiu și multe pagini și așteptăm să veniți cât mai des la Cluj și, evident, și la redacția Făclia.

Septimiu „Tim” Câmpeanu: Vă mulțumesc foarte, foarte mult și vreau să spun că mi-a făcut o plăcere deosebită să vin la dumneavoastră. Făclia am ținut-o în mână de mic copil și acum când văd că ați trecut prin toate greutățile și Făclia e tot pe masă și o poți ține în mână, mă simt minunat și vă felicit pentru că duceți mai departe Făclia de Cluj.

Interviu realizat de Cosmin PURIȘ