America se îndreaptă cu pași greșiți spre războiul cu China

The New York Times

Înainte de Iran, înainte de Irak, înainte de Afganistan nu există nicio țară pe care America să o fi înțeles atât de greșit precum China. Dacă acest lucru este derutant, este doar pentru că amintirile istorice sunt scurte. America a trecut cu greu prin fiascourile precedente. Să greșească din nou ar fi catastrofal. De aceea este crucial ca președintele Trump să găsească echilibrul potrivit la summitul său din această săptămână cu liderul Chinei, Xi Jinping, afirmă cunoscutul istoric Robert D.Kaplan.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite l-au sprijinit pe Chiang Kai-shek al Chinei împotriva fasciștilor japonezi care invadaseră țara în anii 1930. Administrația Roosevelt presupunea că China condusă de naționaliștii lui Chiang va constitui una dintre cele Patru Mari Puteri după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Când comuniștii chinezi conduși de Mao Zedong au obținut victoria în războiul civil din 1946-1949, Washingtonul a fost șocat că o mișcare căreia abia dacă îi acordase atenție îl răsturnase pe Chiang, atât de îndrăgit. De asemenea, era furios că Uniunea Sovietică și China se aflau acum ambele în mâinile comuniștilor. Cineva trebuia tras la răspundere.

Astfel s-a născut dezbaterea „cine a pierdut China?”, un element esențial al Spaimei Roșii din anii 1950. Funcționarii Departamentului de Stat trași la răspundere erau tocmai cei care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, avertizaseră, fără niciun rezultat, că era probabil ca la final comuniștii să obțină victoria militară. În loc să fie celebrați pentru clarviziunea lor, acești funcționari au fost denunțați drept trădători, al căror sprijin slab pentru naționaliști dusese la căderea lui Chiang. Ideea că Departamentul de Stat ar fi putut împiedica o preluare comunistă într-un teritoriu cu 550 de milioane de oameni — de 37 de ori populația Vietnamului de Sud în timpul războiului nostru de acolo — a supraestimat grav limitele puterii americane.

Ofițerii Serviciului Diplomatic înșiși nu erau nevinovați. Deși erau corecți în privința șanselor lui Mao, ei au înțeles greșit natura regimului său. Îi considerau pe comuniștii lui Mao binevoitori în comparație cu naționaliștii lui Chiang. Avându-și baza în capitala de război a naționaliștilor, Chongqing, ei cunoșteau îndeaproape tendințele autoritare ale lui Chiang. Au făcut doar vizite scurte la baza comunistă din Yan’an, vizite regizate de Mao și de propagandistul său Zhou Enlai. Impresionați de ordinea și disciplina din Yan’an, au fost orbi la totalitarismul lui Mao, care avea să ducă în cele din urmă la uciderea și înfometarea a până la 70 de milioane de chinezi.

Epurarea specialiștilor în China din Departamentul de Stat din anii 1950 a continuat de fapt până în anii 1960. Războiul din Vietnam a fost încurajat de specialiști în Europa și de generaliști deoarece experții în China care ar fi avertizat asupra pericolelor războiului de gherilă în Asia și care ar fi observat că Vietnamul nu fusese niciodată o marionetă a Chinei comuniste nu mai ocupau poziții-cheie în guvern. Există o legătură istorică directă, prin China, între Spaima Roșie de la începutul anilor 1950 și fiascoul din Vietnam de la mijlocul și sfârșitul anilor 1960.

Deschiderea diplomatică față de China realizată de președintele Richard Nixon și consilierul său pentru securitate națională, Henry Kissinger, în 1972 a pus în sfârșit capăt dezbaterii „Cine a pierdut China”. China nu mai era pierdută și devenise, în schimb, o piesă geopolitică de șah care putea fi jucată împotriva Uniunii Sovietice. Concepția lui Nixon și Kissinger a rezistat până în 1989, când combinația dintre reprimarea brutală de către China a protestelor din Piața Tiananmen și sfârșitul Războiului Rece a însemnat că, din nou, China era atât detestată, cât și, odată cu dispariția comunismului în Europa, mai puțin utilă.

Prosperitatea economică și tehnologică a Chinei, în special în anii 1990, a fost cea care a impus Statelor Unite să trateze țara ca pe o mare putere. Jiang Zemin și adjunctul său Zhu Rongji erau atât de dinamici, încât atât democrații, cât și republicanii presupuneau că, dacă China ar fi fost admisă în Organizația Mondială a Comerțului, țara s-ar fi aflat pe drumul către o societate capitalistă și liberală. Președintele Bill Clinton împărtășea această opinie — și era departe de a fi singurul.
Aceasta a fost a treia judecată greșită a Washingtonului. Establishmentul de la Washington — având vântul în pânze în urma sfârșitului triumfalist al Războiului Rece — presupunea că și China va urma calea Europei către libertate. Din păcate, China nu era Europa. Admisă în O.M.C., China avea în cele din urmă să se întoarcă spre un autoritarism deplin sub Xi Jinping.
Fiecare dintre aceste greșeli are cauze specifice. Ele sunt, de asemenea, legate prin dimensiunea, complexitatea și diferența culturală profundă a Chinei. Abia recent, datorită cercetărilor revoluționare ale academicianului de la Hoover Institution Frank Dikötter, am aflat povestea completă a măsurii în care Stalin îl sprijinea pe Mao în timpul războiului civil, făcând o victorie a naționaliștilor și mai îndepărtată. Analiza Chinei, spre deosebire de cea a Orientului Mijlociu, nu este distorsionată de partizanat intens, dar chiar și pentru o clasă de experți detașați emoțional, China este cu adevărat greu de înțeles pentru Statele Unite.

Ceea ce stabilizează relația bilaterală a fost înțelegerea deliberat vagă privind Taiwanul care a apărut în urma vizitei lui Nixon, cunoscută sub numele de Comunicatul de la Shanghai. Această formulă semnala că există o singură Chină și că Beijingul este capitala sa, dar că niciuna dintre părți nu va încerca să schimbe prin violență status quo-ul din Taiwan.
Pentru prima dată din 1972, Comunicatul de la Shanghai s-ar putea afla într-un pericol deosebit de grav. Au existat scăpări, precum atunci când președintele Joe Biden a declarat că va apăra Taiwanul, abandonând astfel formula de ambiguitate a lui Nixon. Dar, în general, președinții au dat dovadă de reținere retorică.

Acest lucru nu mai este valabil în administrația Trump, poziția declarată a președintelui față de Taiwan și regiunea Asia-Pacific fiind permanent volatile. În ceea ce privește China, aceasta nu mai este guvernată de un corp de lideri comuniști luminați, ci de domnul Xi, un totalitar leninist cu planuri deschis agresive privind Taiwanul. Reperele se clatină. În ciuda vorbelor optimiste de la summituri, ne-am întors la epoca „Cine a pierdut China”, când sunt posibile greșeli fundamentale, de această dată cu consecințe incalculabile. În plus, deoarece nici China, nici Statele Unite nu par interesate să coopereze pentru reglementarea inteligenței artificiale, competiția pentru această tehnologie este pe cale să destabilizeze și mai mult relația.

Catastrofa geopolitică supremă ar fi un conflict militar pentru Taiwan și Marea Chinei de Sud. Evitarea unui astfel de conflict nu este doar o chestiune de reducere a tensiunilor militare. După cum subliniază sinologul de la Yale, Odd Arne Westad, presupunerea Germaniei că Marea Britanie s-ar putea să nu vină în ajutorul aliaților săi în 1914 a contribuit la declanșarea Primului Război Mondial. Dacă China presupune că Statele Unite s-ar putea să nu vină în ajutorul Taiwanului, acest lucru ar putea, de asemenea, să sporească șansele unui război.

Războaiele din Ucraina, Gaza și Iran au dus la diferențe severe de opinie atât în rândul publicului, cât și al elitelor, dar nu ne-au schimbat fundamental viețile. Un conflict militar de mare intensitate în Pacificul de Vest, purtat între cele mai mari economii ale lumii, ar perturba cele mai vitale lanțuri de aprovizionare și ne-ar schimba profund lumea. Comparația cu Primul Război Mondial nu este o exagerare.

„Cine a pierdut China” s-a născut dintr-o obsesie și o neînțelegere. La sfârșitul anilor 1940, obsesia era comunismul, care a înlocuit nazismul german și fascismul japonez ca principal inamic al Americii în momentul în care s-a încheiat Al Doilea Război Mondial. Atunci, Statele Unite credeau că aveau puterea de a salva regimul slăbit al lui Chiang într-un război purtat pe mii de kilometri de teritoriu.

Obsesia de astăzi este din nou comunismul, sub forma Chinei care depășește Statele Unite ca cea mai mare putere militară, economică și în domeniul inteligenței artificiale din lume. Neînțelegerea constă în ideea că o abordare mai blândă, mai puțin hotărâtă în apărarea Taiwanului și a celorlalți aliați asiatici ai noștri poate preveni cumva un război. În realitate, o astfel de abordare ar putea încuraja China să atace insula, lăsând Statele Unite într-o criză cu declanșare iminentă privind soarta întregului Pacific.

Cel mai important element în prevenirea unui mare război este disciplina politică. Plictisitor, dar adevărat, acest lucru duce la semnale constante și previzibile. America nu ar trebui să vrea să deruteze China, la fel cum nici China nu ar trebui să vrea să ne deruteze pe noi. Primul Război Mondial a fost cauzat în parte de o interpretare greșită a intențiilor. Domnul Trump, prin oscilațiile sale — inclusiv folosirea ajutorului militar pentru Taiwan ca monedă de schimb cu China și cochetarea cu abandonarea Asiei unei sfere de influență chineze — încurajează în mod iresponsabil genul de confuzie care poate duce la război.

Istorica Barbara Tuchman a continuat cartea sa clasică despre izbucnirea Primului Război Mondial din 1966 cu volumul „Turnul mândru”, despre lumea strălucitoare, cosmopolită a Europei secolului al XIX-lea și despre modul în care textura, strălucirea și naivitatea acesteia s-au pierdut din cauza Marelui Război. Tema aleasă de Tuchman pentru cartea sa a fost preluată dintr-o poezie a lui Edgar Allan Poe din 1845: „În timp ce dintr-un turn mândru din oraș/Moartea privește gigantic în jos.”

Niciun conflict geopolitic din lumea de astăzi nu are capacitatea, dacă este calculat greșit, de a aduce ruină asupra tuturor precum cel dintre Statele Unite și China. China a sfâșiat politica noastră internă în urmă cu trei sferturi de secol. De această dată ar putea fi mai rău.