Cum a câștigat China războiul din Iran

Substack

Trump a spulberat puterea Americii, iar Beijingul adună acum cioburile, relatează Paul Krugman.

„Să facem America măreață din nou”? Dimpotrivă. Donald Trump ne-a slăbit cu o viteză uluitoare. Sub „conducerea” sa, influența, reputația și credibilitatea Americii s-au destrămat una câte una.

Dezintegrarea puterii SUA era deja în plină desfășurare înainte ca Trump să înceapă războiul împotriva Iranului, însă ritmul declinului s-a accelerat puternic de când amploarea înfrângerii noastre a început să devină evidentă.

Iar când istoricii viitorului vor scrie despre această poveste de autodistrugere, s-ar putea foarte bine să o facă în mandarină.

China nu a fost un combatant direct în cel de-al treilea război din Golf, iar sprijinul său pentru Iran a fost, până de curând, discret. Se relatează însă că Beijingul se pregătește acum să trimită Iranului muniții avansate. Phillips O’Brien sugerează că China „se pregătește să dea lovitura de grație”.

Totuși, China s-a bucurat în mod evident de umilința noastră. Atât modul în care s-a desfășurat războiul, cât și rolul jucat de China au schimbat radical echilibrul global al puterii în favoarea Beijingului.

China este de ceva vreme un rival geopolitic important al Statelor Unite. Sectorul manufacturier chinez l-a depășit pe cel al SUA în 2010, iar diferența a continuat să crească.

Rolul Chinei de „atelier al lumii” îi conferă, în mod inevitabil, o influență geopolitică considerabilă.

Cu toate acestea, în urmă cu doi ani existau încă o serie de factori care, în pofida greutății economice și a performanțelor industriale ale Chinei, îi ofereau probabil Americii un avantaj în ceea ce privește puterea globală. Printre aceștia se numărau: America era încă lider mondial în știință și tehnologie de vârf; Armata SUA părea să dispună de arme și de o conducere net superioare celor ale oricărei alte națiuni; Rolul dominant al dolarului în tranzacțiile internaționale oferea Statelor Unite o influență financiară enormă, inclusiv capacitatea de a exclude alte țări din sistemul global de plăți; Mai presus de toate, SUA nu erau singure. Eram liderul celui mai de succes sistem de alianțe din istorie, format din națiuni unite nu doar prin interese reciproce, ci și prin valori democratice comune.

Cu toate acestea, Trump și acoliții săi au risipit rapid toate aceste avantaje.

S-a scris foarte mult despre atacul administrației Trump asupra științei, un subiect în mare parte separat de războiul din Iran. După cum arată o analiză recentă, oficialii lui Trump au orchestrat o serie de atacuri împotriva oamenilor de știință și a laboratoarelor acestora, puse în aplicare prin reduceri de finanțare, întreruperea granturilor și restricții privind imigrația.

Oamenii de știință se îndreaptă tot mai mult către Canada, Europa și China, iar noi pierdem rapid profunzimea și forța comunității noastre științifice — inovatoare și esențiale.

Subminarea celorlalte surse de putere ale SUA începuse și ea înainte de războiul din Iran, însă războiul a accelerat această spirală descendentă.

Chiar înainte de începerea bombardamentelor asupra Iranului, unii observatori își exprimau îngrijorarea cu privire la starea armatei americane. Se adaptaseră liderii militari ai SUA la noua realitate — dezvăluită de războiul din Ucraina — a dronelor ieftine și omniprezente? Cât de multe daune provocase deja conducerea pro-testosteron și anti-intelectuală a lui Pete Hegseth (secratrul Apărării, n.r.)?

Acum știm răspunsurile la aceste întrebări, iar reputația militară a Americii s-a prăbușit.

Și, apropo, după cum subliniază un raport din decembrie 2025 al Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale, un lanț de aprovizionare chinez stă la baza „arhitecturii războiului modern cu drone”.

Puterea financiară a Americii, bazată pe dolar, a scăzut și ea puternic. Este adevărat că, așa cum am scris acum o lună, „rolul dolarului ca monedă dominantă în tranzacțiile comerciale obișnuite nu este amenințat”.

Totuși, războiul a demonstrat că, datorită în mare măsură puterii economice fundamentale a Chinei, capacitatea Americii de a folosi dolarul ca armă a fost considerabil redusă.

Iranul a reușit să continue să vândă petrol — până când SUA au impus temporar o blocadă militară — și să cumpere importuri esențiale, în ciuda sancțiunilor financiare americane. A făcut acest lucru acceptând plăți în yuani și folosind apoi acești yuani pentru a cumpăra produse chinezești.

Navele care au plătit Iranului pentru a traversa în siguranță Strâmtoarea Hormuz au plătit, de asemenea, în yuani sau în criptomonede, al căror singur caz de utilizare cu adevărat relevant rămâne activitatea infracțională.

Detaliile sunt complicate, însă utilizarea yuanului le permite, în esență, celor desemnați de guvernul SUA drept actori „nelegiuiți” să treacă neobservați de sistemul financiar american.

În cele din urmă, războiul a bătut cu adevărat ultimul cui în sicriul sistemului de alianțe centrat pe SUA.

Alianțele Americii au reprezentat o sursă fundamentală de putere globală încă de la Al Doilea Război Mondial. Și în prezent, SUA și democrațiile din Uniunea Europeană, luate împreună, produc mai multe bunuri manufacturate decât China. Acest avantaj ar fi și mai mare dacă am include Regatul Unit, Japonia, Canada și alte țări.

Însă Trump a început să ne saboteze alianțele chiar din prima zi.

Discuțiile despre tarifele vamale impuse de Trump, chiar și cele critice, nu subliniază suficient faptul că fiecare dintre aceste tarife a încălcat acorduri internaționale încheiate anterior de Statele Unite.

Astfel, politica tarifară trumpistă a reprezentat, prin ea însăși, un anunț adresat lumii că acordurile cu guvernul SUA nu valorează nimic.

Dacă adăugăm la aceasta cererile ca și Canada să devină cel de-al 51-lea stat, ca Danemarca să cedeze Groenlanda și așa mai departe, America își pierduse deja complet credibilitatea în ochii foștilor săi prieteni chiar înainte de războiul din Iran.

Apoi a venit războiul.

Iar în ultimele cinci luni, SUA s-au dovedit atât imprevizibile, cât și ineficiente. Trump a declanșat un război care, pe lângă moartea și distrugerile provocate, a întrerupt o mare parte din aprovizionarea mondială cu petrol, fără ca nici măcar să consulte celelalte națiuni.

Odată început războiul, America s-a dovedit atât incapabilă să-și impună voința asupra Iranului, cât și incapabilă să redeschidă Strâmtoarea Hormuz sau să-și protejeze aliații din regiune.

Așadar, lumea nu mai are acum nici încredere în noi, nici teamă de noi.

Chiar și mulți dintre cei mai vechi aliați ai noștri — națiunile care ne-au ajutat să câștigăm Al Doilea Război Mondial și Războiul Rece — au acum o părere mai favorabilă despre China decât despre noi.

Să fie clar: sfârșitul poziției de lider a SUA și ascensiunea geopolitică tot mai puternică a Chinei sunt lucruri negative.

China este o autocrație coruptă, cu puțin respect pentru drepturile omului și fără niciun respect pentru valorile democratice.

Însă oamenii din întreaga lume au ajuns la concluzia că chinezii sunt oameni serioși, iar noi nu suntem.

Așadar, America a pierdut războiul — iar China a câștigat.

HINT

Când istoricii viitorului vor scrie despre această poveste de autodistrugere a SUA, s-ar putea foarte bine să o facă în mandarină.

AUTOR

Paul Robin Krugman (n. 28 februarie 1953) este un economist american și profesor distins de economie la Graduate Center al Universității City din New York. A fost editorialist la The New York Times între 2000 și 2024.

În 2008, Krugman a fost singurul laureat al Premiului Nobel pentru Științe Economice, pentru contribuțiile sale la dezvoltarea noii teorii a comerțului internațional și a noii geografii economice.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.