„Odiseea” lui Nolan privită din Alicante

Există o ironie aproape homerică în a încerca să vezi o capodoperă cinematografică despre ratăcire și barieră lingvistică într-un oraș de pe Costa Blanca. Aflându-mă în Alicante, am realizat rapid că adevărata mea odisee nu începea în Marea Egee, ci la casa de bilete a cinematografului local. Într-o Spanie care continuă să aibă o relație aproape fetișistă cu dublajul, o încăpățânare de neînțeles prin care orice voce originală este acoperită sistematic, de parcă societatea ar refuza colectiv să audă vreo altă limbă în afară de cea a lui Cervantes, să găsești o proiecție clasică, în versiune originală cu subtitrare, a devenit un act de gherilă culturală. O mică imbecilitate a sistemului local de distribuție, care transformă accesul la arta cinematografică într-o cursă cu obstacole. Am prins, în cele din urmă, un bilet la o proiecție în limba engleză, într-o sală unde tăcerea spectatorilor contrasta puternic cu obișnuita guralivitate mediteraneană. Și poate că acest context provincial-provocator a fost cadrul ideal pentru a viziona Odiseea lui Christopher Nolan.