O livadă fără vișini

În actul final din Livada de vișini, sunetul toporului care lovește trunchiul este zgomotul unei tranzacții imobiliare reușite, dar mai mult decât asta, ecoul unei mutații ontologice. Cehov nu a scris o dramă despre pierderea unei proprietăți, ci o tragedie despre contracția spațiului locuibil în fața eficienței absolute. Astăzi, noi, cei care încă mai populăm teritoriile obosite ale umanioarelor, care iubim arta, literatura, muzica clasică sau muzica de artă, cum îmi place să o numesc, ne trezim blocați în decorul aceleiași piese, dar cu o tușă de absurd în plus. Suntem noii desueți, liricii, pateticii, repliați pe canapelele unei lumi care a învățat să măsoare totul Adevărul este că tot ceea ce numim cultură înaltă se află la opusul absolut al productivității mecanice. Ea este structural dependentă de prietenia cu răgazul, cu plictisul fertil, cu visatul și cu acea energie creativă care, deși profundă și adesea copleșitoare mental, solicită imperativ o latență, o liniște exterioară deplină. Este acel privilegiu aproape subversiv astăzi, de a practica nimicul. Din acest nimic exterior se naște însă densitatea interioară. Optimizarea timpului înseamnă însă uciderea timpului mort, adică tocmai a solului în care înflorește vișinul.