Un joc etern în care unii își joacă banii, alții onoarea

Când porți costum de șapte mii de euro, iar mâna îți atârnă sub greutatea ceasului care costă cât o garsonieră și te dai jos din Bentley, adică ceva care înseamnă salariul mediu al românului pe trei sute de luni, cerându-le românilor să te voteze, să-ți fie alături pentru că ești întruchiparea onestității, tupeu se numește. Tupeul se leagă de caracter, nu de funcții, politici, venituri, deși toate acestea pot determina, în anumite circumstanțe, configurația, portretul personajului. Desigur, în spatele tupeului stau ascunse ipocrizia, trufia și, dacă mai este loc, chiar prostia. Tupeistul politic nu își rezolvă neașezările, rătăcirile, orgoliile nici la psiholog, nici în bibliotecă, nici la duhovnic, nici la mama, acasă. Ci se refugiază în mașinațiuni și relații peste care se poate plia și adapta, într-o textură care are drept criterii de conviețuire, business și funcționare mercantilismul, sinele, patentul. Politicul, partidul, este entitatea care îi asigură metamorfoza, reinventarea, multiplicarea, protecția și rolul reprezentativ în fața electoratului, căci el, cel coborât din Bentley, este totuși fiu al poporului, apologet al dreptății, român prin strămoși și european prin devenire, gândire, stil și – evident – capital.