Vinovăția albilor este o patologie care afectează Occidentul

The Telegraph

Aceasta nu mai este politică. Este patologie, se indignează Janet Daley.

Imaginați-vă că cineva pe care îl cunoașteți – un prieten sau un membru al familiei – ar rosti constant cuvintele care au devenit acum presupuneri obișnuite în discursul nostru național:

„Eu sunt de vină pentru păcatele bunicilor și străbunicilor mei. Trebuie să distrug sau să neg tot ceea ce am moștenit de la ei – chiar și atitudinile și opiniile mele – pentru că fac parte din nedreptatea transmisă mai departe. Trebuie să renunț la orice îmi oferă un avantaj față de cei mai puțin norocoși și să accept că culoarea pielii mele este un semn de neșters al vinovăției mele.”

Cum ați reacționa la asta?

Aș presupune că, în primă instanță, ați încerca să liniștiți persoana cu blândețe. Ați putea spune că, deși aceste sentimente obsesive de vinovăție personală sunt bine intenționate, ele sunt nerealiste și autodistructive. Dacă această consiliere ar eșua, probabil ați solicita ajutor psihiatric, deoarece un asemenea comportament ar trebui să fie un indiciu al delirului și depresiei.

Nu sunt sarcastic. Există ceva profund tulburător în presupunerile morale autoflagelatoare care sunt acum atât de înrădăcinate în politica socială oficială încât aproape că nu mai sunt puse sub semnul întrebării – cel puțin până când vreun eveniment aduce consecințele lor într-un punct atât de înspăimântător încât discuția nu mai poate fi evitată. Se pare că am ajuns în acel punct.

Cum anume a devenit această doctrină metafizică a păcatului originar, sau a vinovăției universale, atât de înrădăcinată într-o societate presupus științifică, rațională și seculară? Este o întrebare prea amplă pentru a fi abordată aici, dar poate merită luat în considerare faptul că absența religiei, cu acceptarea imperfecțiunii umane și a nevoii de ispășire, ar fi putut produce un vid care trebuia umplut.

În orice caz, aici am ajuns. Preluarea instituțiilor noastre publice de către această ideologie perversă a ajuns la ceea ce acum pare clar să fi fost concluzia ei inevitabilă. Prezumțiile de nevinovăție și vinovăție care sunt atașate identității rasiale prin politica oficială a guvernului au culminat cu moartea îngrozitoare a unui tânăr nevinovat.

Dovada clară și înregistrată a acestui lucru a fost făcută publică datorită unei decizii extraordinar de curajoase luate chiar de familia lui Henry Nowak. Ceea ce a dezvăluit a fost un grad de dispreț față de o persoană a cărei categorie socială (culoarea pielii sale) făcea ca cererile lui de ajutor să fie considerate în mod inerent suspecte și nedemne de atenție. Nu există ambiguitate sau loc pentru îndoială în această privință. S-a spus, în apărarea poliției, că aceasta nu este direct responsabilă pentru moarte. Când au ajuns, era deja prea târziu. Dar nu aceasta este problema.

Ceea ce a fost șocant a fost presupunerea lor că Nowak nu trebuie crezut. Este important de remarcat că ceea ce se întâmplă aici este mai mult decât rasism inversat: este, din punct de vedere tehnic, irațional, o formă de colaps nervos cultural.

Atât de totală este absorbția în această vendetă împotriva celor considerați pătați de un mare păcat moștenit, încât cele mai sacre principii ale sistemului nostru politic modern pot fi repudiate: că toți sunt egali în fața legii și că orice individ este nevinovat până la dovedirea vinovăției. Toate acestea au dispărut – stinse în numele unei dreptăți superioare care atribuie vinovăție colectivă unor oameni încă nenăscuți.

Repet: aceasta nu este o atitudine doar nedreaptă sau chiar lipsită de judecată. Este absolut, categoric nebunească. Oamenii raționali nu gândesc astfel, nici despre ei înșiși, nici despre societatea lor. Nu, decât dacă sunt implicați efectiv într-o campanie dedicată subminării acelei societăți.

Acest lucru îmi amintește de tactica stângii revoluționare menită să distrugă încrederea în democrația occidentală făcând-o să se comporte în mod vădit represiv. Provocai autoritățile să reacționeze violent pentru a dezvălui pumnul de fier presupus ascuns sub mănușa de catifea a libertății liberale. Acea tehnică a avut un succes remarcabil în primele zile ale Noii Stângi, când a servit la demonstrarea argumentului mișcării revoluționare potrivit căruia democrația capitalistă este doar o tiranie deghizată.

Ați putea susține că aceasta este o interpretare destul de forțată. Atribuirea unei vine istorice pe care fiecare nouă generație trebuie să o accepte de la strămoșii săi europeni albi poate fi absurdă sau chiar periculoasă (după cum tocmai am văzut), dar este puțin probabil să facă parte dintr-un complot sistematic de subminare a democrației.

Dar chiar dacă acest lucru este, strict vorbind, corect, este cu siguranță adevărat că tehnicile sale descind din școala subversivă a revoluției graduale. Obiectivele acelei mișcări erau să semene repulsie și înstrăinare față de tradițiile propriei țări; să încurajeze disidența și rebeliunea împotriva a ceea ce fusese considerat autoritate legitimă.

Poate că acesta este doar un accident al istoriei: o încercare greșită de a îmbunătăți guvernarea democratică, mai degrabă decât de a o răsturna. Poate că, prin noroc și perseverență, mai putem încă să corectăm această greșeală. Dar numai dacă încercarea de a face acest lucru nu este sabotată de o mulțime de distrugători anarhici care se ridică împotriva ordinii civice.

Dacă ar exista intenția de a crea dezbinare și colaps social – sau chiar de a le simula din motive oportuniste politic – atunci oamenii care cer răzbunare și haos pe străzi se comportă exact conform planului.

Ei își joacă rolul în demontarea regulilor echitabile, a toleranței autentice și a argumentării raționale: principiile cu care această țară se mândrește. A cere „furie” publică (spre deosebire de o „indignare” legitimă) și a instiga la represalii înseamnă a abandona singura posibilitate care există pentru a învinge această dogmă absurdă. Avem nevoie de mai multă raționalitate, nu de mai puțină. Mai puțin zgomot, mai multe argumente solide. Mai puțină divizare, mai multă dezbatere autentică despre cum poate fi îndreptată această situație.

Demascați ideea evident ridicolă că, dacă o formulare este percepută ca rasistă, atunci ea trebuie să fie efectiv rasistă, ceea ce subminează întregul concept al realității obiective. Dacă lucrurile trebuie să fie întotdeauna ceea ce sunt percepute a fi, atunci nu mai există niciun control asupra gândirii delirante sau iraționale.

Este vorba despre mult mai mult decât activitatea poliției. Este fie o dereglare în masă, fie o ideologie care se prezintă drept nevroză. Poate fi combătută doar de oameni raționali care insistă să se comporte responsabil.