Oglinda timpului

Radu VIDA

Unii au spus că sînt multe. Alţii – dimpotrivă – că ar fi prea puţine. Majoritatea covîrşitoare însă crede că momentul ultim (nu vă gîndiţi la filosofia bergsoniană, ci la fatalismul simţului comun!), aşadar momentul de după noi trebuie să existe. Iar părţile componente ale întregului şir al existenţei noastre, sensul lor evolutiv, nu pot fi păstrate decît în templele muzeelor.

Există, în lumea asta, o orientare duală în ceea ce priveşte întreţinerea şi modernizarea muzeelor. Nu ştiu, şi nici nu cred că este important pentru analiza de faţă, dacă primează susţinerea de către stat sau de către anume entităţi private a activităţii muzeale. Important e cum rezolvăm noi această treabă.

Au trecut, iată, 25 de ani de la schimbarea regimului politic şi, în foarte multe privinţe, lucrurile n-au evoluat. Trăim încă într-o atmosferă socială de derută şi, se pare, ne-am pierdut definitiv mijloacele de orientare spre o acţiune inversă, de reconstrucţie. Pentru că, trebuie să recunoaştem, semnele de neputinţă se văd peste tot. Şi chiar dacă individul a prosperat, într-o oarecare măsură, comunitatea n-a adăugat nimic la consolidarea ei.

Este ciudat cum un popor, care este foarte ataşat de tradiţiile sale, nu reuşeşte să conştientizeze că important, pe lîngă conservarea tezaurului oral, este bogăţia materială a petrecerii noastre pe pămînt.

Ascultaţi!
Pînă acum au fost retrocedate (?!) 67 de muzee.
Semnul întrebării din paranteză se referă, desigur, la imposibilitatea găsirii unor explicaţii logice la asemenea acţiune de jaf naţional, iar semnul mirării este consecinţa firească la depăşirea oricărui bun simţ (şi) în acest domeniu al socialului. Şi, poate aş încheia această paranteză, dacă nu ar trebui să arăt (pentru a cîta oară?) spre voinţa politică – ca sumă reprezentativă a cumulului voinţei populare. Pentru că, acolo, în Parlament, ar fi trebuit să trimitem voinţa noastră, a tuturor. Iar această delegare a puterii ar fi trebuit să însemne rezultanta unor legi. Care, nu-i aşa?, să reflecte bunele intenţii ale naţiei. Şi, credeţi-mă, nu este suficient ca lumea să alerge doar pentru un cîrnat, o ieşire peste hotare sau alte libertăţi iluzorii în plus.

Priviţi!
Nu vreau să încorsetez totul în chingile definiţiilor savante. Dar muzeele sînt esenţe ale certitudinii. Un fel de raport al nostru cu eternitatea. Şi nu se poate ca, măcar din acest punct de vedere, să nu postulăm exerciţiul voinţei de a fi. De a avea. Şi a perpetua. Există cărţi, veţi spune, şi ele stau în biblioteci. Dar cine a văzu Muzeul Naţional al Literaturii Române va înţelege că, fără aşa ceva, rafturile suprapuse ale tuturor bibliotecilor din ţară şi străinătate sînt mai sărace. Nu sînt nostalgic după opinci, cuşmă, focul cu lemne şi acoperişul de şindrilă. Dar trebuie să ştim de la Muzeul Ţăranului Român că sticla, aluminiul şi textilele cu elastan s-au clădit pe aşa ceva. Îl puteţi (re) citi pe Goga pînă la uitare de sine. Doar o plimbare prin Castelul de la Ciucea poate face fiinţa eidetică să înţeleagă monumentul iubirii. Aşadar:

Încetaţi!
Este strigătul meu de disperare. Nu demolaţi şi ultimii stîlpii ai memoriei colective. Poate că, în timp, vom putea reconstrui acele fabrici şi uzine care să ducă la bunăstarea celor mulţi. Nu zdruncinaţi barierele dintre real şi ireal! Pentru că, odată ieşite de sub o autoritate cu temeinic potenţial financiar, muzeele vor fi pierdute, moarte pentru totdeauna.
Ca şi sufletele noastre, dealtfel.