De la cenzură la glonţ

ILIE CĂLIAN

Odiosul atentat de miercuri asupra redacţiei săptămînalului satiric francez “Charlie Hebdo” a stîrnit oroare – cel puţin în lumea “civilizată”, democratică, şi mai cu seamă creştină. Pentru unii a fost cumplit modul cum s-a desfăşurat atacul, dar şi numărul victimelor: 12 morţi pe loc şi 11 răniţi. Nici faptul că autorii atacului sînt islamişti fanatici, supăraţi că în acea publicaţie au apărut caricaturi la adresa lui Mahomed nu este de ignorat, ca episod al exacerbării extremismului islamic. Dar cel mai cumplit lucru este faptul că – indiferent cine ar fi autorii – aceştia au atentat la libertatea de gîndire şi de exprimare într-o lume care îşi propune a fi o lume a libertăţii şi democraţiei. Argumentul că Mahomed, este sfînt pentru islamişti nu rezistă niciunei analize de bun simţ. Iată, la noi, la românii ortodocşi, circulă numeroase snoave şi anecdote cu Dumnezeu şi Sfîntul Petru, se publică şi caricaturi pe această temă, dar nimeni nu s-a gîndit să-i osîndească pe autori. Ideea că noi, creştinii, avem dreptul să gîndim cum vrem despre sfinţi noştri, să negăm însăşi religia creştină, dacă aşa credem, însă nu avem dreptul să ne punem nicio întrebare despre religia altora este absurdă. Omenirea a progresat prin distrugerea sistematică a feluritelor tabuuri, iar succesiunea credinţelor şi religiilor o dovedeşte.

Nu abordez aici chestiunea oportunităţii sau inoportunităţii unor discuţii despre religie, sex, principii politice etc., pentru că n-am ajunge nicăieri: oportunitatea ţine de actul politic, nu de libertatea de gîndire. E adevărat, se poate discuta despre limitele individuale ale libertăţii şi democraţiei, adică despre esenţa lor. Dar discuţia critică ori satirică nu este o încălcare a dreptului de a crede ceea ce consideră altul că are dreptul să creadă. Un lucru e clar: dacă democraţia proclamă libertatea conştiinţei, libertatea de gîndire, automat apără şi libertatea de expresie, pentru că ar fi un nonsens să fii liber să gîndeşti, dar ţi s-ar interzice să spui ce gîndeşti.

S-ar putea ca mulţi români să privească cu oarecare detaşare ce s-a întîmplat în Franţa, ori ceea ce se întîmplă şi în alte locuri cu ziarişti care nu fac altceva decît să promoveze dreptul la liberă informare şi liberă gîndire a oamenilor. Unii au şi uitat de cenzura de pe timpul comunismului (dacă îi va fi interesat vreodată cu adevărat). Altora li se pare că aici nu se poate întîmpla ce se întîmplă acolo. Nu e chiar aşa. Intoleranţa nu e o invenţie a islamiştilor fanatici – şi nici în România n-a dispărut. Nu mai departe decît luni, după participarea preşedintelui Klaus Iohannis la şedinţa CSM, un membru al acestuia a afirmat că “Este nevoie să avem un sistem de sancţionare concret, de la sancţiuni contravenţionale la chiar interzicerea acelor politicieni sau înalţi demnitari publici care atacă independenţa justiţiei”. Aparent e frumos: “independenţa justiţiei”. Ei, bine, nu e chiar frumos ori democratic. Din confuzul text pe care l-am citat nu e clar ce înseamnă cuvîntul “atacă”. În ce fel “atacă”? Întrucît justiţia e o instituţie sau un principiu, nu poate fi vorba, evident, de un atac fizic, ci doar de discuţii abstracte. Or, poate fi sancţionat cineva cînd analizează or chiar contestă anumite principii? Se poate reintroduce “delictul de opinie” într-o societate democratică?!

Dacă acceptăm asta, acceptăm şi atacul fanaticilor islamişti împotriva caricaturiştilor francezi – adică, atacul fizic asupra unor persoane care “fabrică” idei. În realitate, din nou, şi prin această afirmaţie, se doveşte că, pentru unii slujbaşi ai justiţiei române, independenţa acesteia înseamnă, de fapt dreptul lor de a se socoti deasupra restului societăţii, nişte persoane-tabu – deşi, chiar cazuri de anul trecut ne arată, unii dintre aceştia sînt ei înşişi buni pentru puşcărie. Şi ce înţelege “distinsul” judecător prin formularea “interzicerea acelor politicieni sau înalţi demnitari”? Cum să-i “interzici”?! La urma urmelor, nici nu e aşa de mare distanţa dintre “interzicere”, puşcărie şi glonţ…