Să inventăm Statele Unite ale Europei!

EUObserver

S-a mai spus înainte, dar niciodată nu a fost atît de adevărat ca astăzi: statele europene sînt prea mici pentru afacerile internaţionale şi prea mari pentru viaţa de zi cu zi. S-a dus vremea cînd Germania sau Franţa erau în stare să se descurce singure pe scena mondială, ca să nu mai vorbim despre Luxemburg sau Olanda. Iată de ce există astăzi NATO, UE, şi – pentru moment – o monedă unică.

Hai să aruncăm o privire asupra listei celor mai mari ţări din lume în termeni fizici. Cea mai mare ţară din UE, Franţa, este numărul 43 mondial. Rusia, numărul unu necontestat, de peste 26 de ori mai mare. Atît China, cît şi SUA sînt de 15 ori mai mari.

Acum, să studiem lista ţărilor în funcţie de populaţie. Germania, ţara UE cea mai populată, este numărul 16. China, cea mai populată ţară din lume, are de peste 16 ori mai mulţi locuitori. India are aproape de 15 ori mai mulţi.

Dacă UE ar fi considerată o ţară, ar fi a şaptea pe lista celor mai mari ţări şi a treia pe listă în ordinea mărimii populaţiei. Şi, aşa cum responsabilii din Bruxelles nu prididesc să repete, prima pe lista celor mai mari economii.

S-a dus de asemenea vremea cînd oamenii erau ignoranţi şi supuşi. Vremea cînd aceştia nu-şi deranjau liderii cu cerinţe de transparenţă, eficienţă, democraţie şi responsabilitate. Progresul tehnologic a condus întotdeauna la turbulenţe politice, adeseori în detrimentul celor de la putere. Internetul, ca şi, înainte de el, tiparul, oferă oamenilor acces la informaţii şi puterea de a crea şi a distribui, subminînd oriunde sistemul stabilit – şi nu doar în lumea arabă.

Iată de ce statele fac ceea ce este nevoie să facă pentru a satisface un popor din ce în ce mai exigent şi mai emancipat: descentralizare. Marea Britanie, Germania, Franţa, Spania, Italia: toate au cedat puteri de-a lungul ultimelor decenii. Cu cît puterea este mai apropiată de popor, cu atît este mai transparentă, mai eficientă, mai democratică şi mai răspunzătoare.

Tot ceea ce are o funcţie, s-ar putea zice, are o dimensiune optimă. Un stilou poate fi mai mare sau mai mic, dar tot trebuie să poată fi folosit. Statul bunăstării european are mai multe funcţii. El trebuie să-şi protejeze teritoriul de exterior, să menţină statul de drept, să asigure îngrijiri medicale, educaţie, să întreţină drumurile şi pădurile şi – mai mult sau mai puţin – să redistribuie bogăţiile. Problema este că fiecare dintre aceste funcţii îşi are propria dimensiune optimă şi că aceste dimensiuni optime variază constant, odată cu o lume în constantă schimbare.

Rezultatul nu este că statul se opreşte din mers – ci că nu mai funcţionează atît de bine. Este o tendinţă care va continua să se amplifice atîta timp cît tehnologia continuă să progreseze. China şi ceilalţi titani pe cale să prindă puteri vor continua să se ridice, cei guvernaţi vor continua să-i submineze pe cei care guvernează.

Şi va veni o zi – dacă nu a venit deja demult – în care statele europene vor face mai mult rău decît bine, obstacole inutile între Bruxelles şi Barcelona.

Desigur, este absurd. Ne-am obişnuit atît de mult cu împărţirea de astăzi a continentului, încît orice sugestie de a face altfel este întîmpinată cu un zîmbet condescendent – în cel mai bun caz. Dar este într-adevăr o idee atît de nebunească? Hai să luăm ceva perspectivă şi să încercăm să vedem o imagine de ansamblu. Stătuleţele Unite ale Europei – nu este o idee atît de rea.

Am avea un guvern federal mic, ales prin sufragiu direct, şi un anumit număr de guverne locale, ale unor state apropiate în mărime – cam ca în Statele Unite ale Americii. Am fi în stare să rezistăm concurenţei pe scena mondială şi în acelaşi timp, să luăm decizii eficiente la nivel local.