Adevărul despre Cavalerii Templieri, după şapte secole

Vaticanul va publica documentele procesului care a distrus Ordinul Cavalerilor Templieri. Este vorba de o operă valoroasă şi secretă, care a fost prezentată la 25 octombrie în Sala Veche a Sinodului, la Vatican. Titlul este dintre cele care îi atrag pe pasionaţii genului mistico-ezoteric. „Processus contra Templarios” se bazează în esenţă pe Pergamentul de la Chinon, descoperit în 2001 de cercetătorul Barbara Frale, în Arhiva Secretă a Vaticanului. Chiar Arhiva este cea care a decis să publice ceea ce a fost definit drept o operă „monumentală”. Este un proiect valoros, o ediţie riguros limitată la 799 de exemplare, care conţine reproducerea fidelă a originalelor păstrate în Arhivă.

Opera se înserează în „Exemplaria Praetiosa”, cea mai elaborată publicaţie pe care Arhiva a realizat-o pînă acum. Ea conţine ultimele documente publicate despre acest eveniment, cu pergamentul original descoperit la Vatican.

Pergamentul a fost scris în 1312, anul dizolvării Ordinului de către Papa. O dizolvare, ţine să precizeze Cardini, nu o condamnare. „Prerogativa Papei era aceea de a dizolva Ordinul, dar nu l-a condamnat niciodată”.

Pergamentul de la Chinon, care a scăpat atenţiei cercetătorilor timp de secole întregi din cauza unei erori în arhivarea realizată în secolul al XVII-lea, aruncă o nouă lumină asupra sfîrşitului celui care a fost unul din ordinele cele mai puternice şi mai faimoase din lume şi dovedeşte totodată că Suveranul Pontif nu îl considera eretic. Condamnarea pentru erezie a tribunalelor ecleziastice locale „se bazează pe confesiunile unor Templieri – explică istoricul francez Franco Cardini -, care însă ulterior au retractat aceste afirmaţii şi din acest motiv au fost consideraţi recăzuţi în eroarea pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi. Puterea temporală, singura care avea autoritatea să o facă, i-a condus pe rug”.

„Printre acuzaţiile aduse Templierilor – explică Cardini – s-au aflat şi acelea de a fi fost într-un fel seduşi de Islam şi atraşi de erezia catară. Două elemente ce nu puteau coexista”. Cardini urmează să publice o carte intitulată „Tradiţia Templierilor”, care reface istoria Ordinului, fără a neglija reconstruirile din cartea „Codul lui Da Vinci” a lui Dan Brown. Motivele condamnării au fost politice (franceze) şi nu religioase. „Avocaţii regelui Franţei nu aveau în fond nevoie să construiască un edificiu acuzator coerent: ceea ce îi interesa era să fie eficient şi credibil la nivelul opiniei publice”.

Urcînd pe rug, Jacques de Molay l-ar fi blestemat pe regele Filip cel Frumos şi pe Papa Clement al V-lea şi într-adevăr Suveranul Pontif a murit o lună mai tîrziu, de dizenterie, iar regele Franţei în luna decembrie următoare, în urma unei căderi de pe cal. Tot potrivit nenumăratelor legende înflorite pe tema sfîrşitului Templierilor, Marele Maestru ar fi blestemat şi casa regală franceză „pînă la a treisprezecea generaţie”. Cea a lui Ludovic al XVI-lea, executat şi el în cursul Revoluţiei.

Acea noapte de 13 octombrie urma să devină sinonim cu nenorocire în vechea Europă. Era vineri 13, luna plină, la jumătatea lunii octombrie a anului 1307. Astăzi, după 700 de ani, 13 va fi sîmbătă cu Lună în prima fază. Jacques Verges, avocatul francez care şi-a legat numele de procesele intentate Frontului de Eliberare Naţională algerian, care a fost apărătorul lui Carlos „Şacalul” şi autor al cărţii „De la stratégie judiciaire” şi a cărui viaţă a inspirat filmul „Avocatul diavolului”, a remarcat că „Procesul Templierilor seamănă cu o partidă de şah”. Dar el a semănat mai ales cu o farsă feroce. A fost urmată de o schemă adoptată uneori de Inchiziţie şi devenită o metodă în anii sumbri ai stalinismului: fabricarea de dovezi de delicte cumplite, care i-ar fi zdrobit pe acuzaţii de la care se dorea numai mărturisirea. Prin urmare, era permis orice mijloc, iar cel mai eficient era tortura.

Este greu de crezut că la baza unui proces politic nu ar sta motive clare. Procesul împotriva Templierilor a fost „tatăl tuturor proceselor politice”. Putere împotriva puterii, spada împotriva cădelniţei. Filip al IV-lea cel Frumos, monarhul Franţei, împotriva Papei Clement al V-lea, Suveranul Pontif de la Roma. Pe fondul acestei lupte, sau în prim-plan, comorile acumulate de Cavalerii Templieri, singurul mijloc care ar fi rezolvat, în opinia regelui, problemele economice ale nou-născutei birocraţii şi faptul că el însuşi le datora războinicilor 300.000 de florini, pentru a începe acel război cu Anglia care urma să dureze 100 de ani. Lăcomiei lui Filip i se adăuga o suspiciune privind loialitatea Templierilor faţă de cuvîntul lui Hristos şi o ranchiună mocnită pentru că Ordinul a respins cererea lui de iniţiere. Această decizie a fost luată deoarece cavalerii nutreau convingerea că regele vroia să urce ierarhia pentru a deveni Mare Maestru şi a pune mîna în acest fel pe proprietăţile Templului.

Un alt motiv, însă, şi poate cel mai serios, îl alarma pe rege. Răspîndit din Cipru pînă în Spania, Ordinul reprezenta o realitate transversală la monarhiile europene, o contradicţie insuportabilă a naţionalismelor, fie chiar a celui încă verde al regatului Franţei.

Desigur, debarasarea de Templieri era o operaţiune complexă, iar sprijinul Bisericii era indispensabil. Papa, însă, deşi francez şi slab, nu l-ar fi acordat fără anumite raţiuni concrete. Filip era conştient şi şi-a continuat cu răbdare planul. Ocazia decisivă i-a fost oferită în 1303, de Esquieu de Floryan, Prior al Montfaucon, care l-a asasinat lîngă Milano pe guvernatorul provincial al Ordinului şi s-a refugiat la Paris. La sosirea sa, Guillaume de Nogaret, ministru al regelui, l-a închis în castelul regal din Toulouse, braţul morţii. În aceeaşi celulă se afla şi un personaj dubios, Noffo Dei, venit din Toscana pentru a-i reprezenta în Franţa pe bancherii din Florenţa. El a cules confesiunea asasinatului. „Pocăitul” a povestit ceea ce regele vroia să audă. A relatat că, în cursul ceremoniei de iniţiere a templierilor, neofiţilor li se impunea renegarea lui Iisus, scuiparea Crucii, sărutarea „osculum infame”, fundul Maestrului, şi oferirea corpului propriu pentru sodomie.

Pe scurt, o listă infinită de acuzaţii, culese apoi într-un dosar gros din care judecătorii regelui au scos 11 capete de acuzare, printre care se remarcau: lăcomia, orgoliul, etalarea luxului, sodomia, erezia şi idolatria. S-a susţinut că Templierii adorau broască rîioasă sau pisica, dar mai ales pe Baphomet sau Acharnoth, divinitate androgină cu piept de femeie şi aripi de demon. Că nutreau faţă de Islam o atracţie fatală, că le plăcea să întreţină relaţii echivoce şi cu alte culte. În rest, aroganţa şi excesele le-au creat o faimă proastă, proverbială fiind expresia „Bibere templariter”, „a bea ca un templier”, deşi iniţial expresia era „a bea ca un sticlar”, dar a fost adaptată nevoii.

La 14 septembrie s-a apreciat că a venit momentul şi a fost dat în secret ordinul de capturare colectivă. Momentul a fost data de 12 octombrie, funeraliile solemne de la Paris ale cumnatei regelui, Caterina de Courtenay. Cu o bunăvoinţă ostentativă, suveranul l-a primit pe Jacques de Molay, Marele Maestru al Templului şi trimis al Papei. A doua zi a avut loc arestarea. La aceeaşi oră, în fiecare colţ al regatului, gărzile regale i-au scos din bîrlog pe cavaleri, 150 numai la Paris, şi pe de Molay. Apoi vînarea s-a extins în întreaga Europă şi acesta a fost sfîrşitul Templierilor, dar nu şi al legendei lor.

Pentru a-şi acoperi spatele, Filip a susţinut că a ascultat de cererea marelui inchizitor al Franţei, Guillaume de Paris. Supuşi oricărui tip de tortură, inclusiv cea a cleştilor incandescenţi, mulţi au mărturisit tot ce li s-a cerut şi numai patru, la Paris, s-au proclamat nevinovaţi. Celor care se recunoşteau vinovaţi li s-ar fi cruţat viaţa, dacă retractau, însă sfîrşeau pe rug. Chiar şi Marele Maestru al Templului, luptător viguros, dar teolog mediocru, s-a descoperit nepregătit şi slab în fata avalanşei de acuzaţii, iar la zece zile de la arestare, la 24 octombrie, le-a povestit judecătorilor iniţierea sa, survenită cu 42 de ani înainte, cînd avea 22 de ani, unde i s-ar fi cerut să îl renege pe Iisus şi să scuipe Crucea.

După 7 ani de chinuri, la 18 martie 1314, ultimul Mare Maestru a decis că nu mai poate minţi şi a susţinut nevinovăţia Templierilor. Odată cu el a retractat şi Geoffroy de Charnay, Marele Preceptor al Normandiei, şi ambii au sfîrşit pe rug.

„Aceasta este ziua pe care o comemoram noi”, a afirmat Stelio Venceslai, Mare Prior al Italiei, un templier din zilele noastre. Ar vrea să uite, însă, acea zi de 13 octombrie