Invitaţie la lansare: ISTORIA TRANSILVANIEI

Publicul interesat este aşteptat la lansarea volumului „Istoria Transilvaniei” de Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, ediţia a II-a, revăzută, adăugită şi ilustrată – un proiect editorial susţinut de Banca Transilvania, apărut sub egida Academiei Române (Centrul de Studii Transilvane), recomandat de Revista Sinteza şi realizat de Editura Şcoala Ardeleană.

Despre carte vor vorbi Prof. univ. dr. Gheorghe Iacob, Prorector al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, şi Dr. Tudor Sălăgean, Directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

Evenimentul va avea loc, în prezenţa autorilor, duminică, 29 ianuarie 2017, începând cu ora 12, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei (Str. Memorandumului 21).

Ioan-Aurel Pop este istoric român, profesor universitar şi membru al Academiei Române. Director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a condus şi Institutul Cultural Român din New York (S.U.A.), precum şi Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (Italia). Din martie 2012 este Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Din 2015 este preşedintele Comitetului Naţional al Istoricilor din România şi reprezentantul României în Comitetul Internaţional de Ştiinţe Istorice. Membru în diverse academii şi organizaţii ştiinţifice naţionale şi internaţionale, visiting professor al unor universităţi din S.U.A., Franţa şi Italia, Acad. prof. Ioan-Aurel Pop este, de asemenea, autor a peste cincizeci (50) de cărţi, tratate şi manuale şi a peste trei sute (300) de studii şi articole, publicate la edituri de prestigiu şi în periodice din peste 20 de ţări din Europa, America şi Asia. Temele predilecte de cercetare fac parte din domeniul istoriei medievale şi moderne timpurii: instituţii ale Transilvaniei, relaţii între Ţările Române, naţiunea medievală, raporturi româno-maghiare, paleografia latină şi limba latină ca limbă a izvoarelor.

Ioan Bolovan este profesor universitar, conducător de doctorat şi din 2012 prorector al Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, precum şi cercetător ştiinţific I la Centrul de Studii Transilvane din cadrul Academiei Române. Doctor în istorie din anul 1999, a obţinut premiul „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române în 2002. Specializat în istoria modernă a României şi demografie istorică, având din 2015 funcţia de preşedinte al International Commission for Historical Demography (Geneva), a publicat mai multe cărţi de unic autor şi în colaborare la edituri din România, Franţa, Germania, Olanda, Rusia, Cehia, Argentina, Italia etc., precum şi peste 150 de studii în reviste şi volume colective din ţară şi străinătate, în special despre istoria populaţiei Transilvaniei, graniţa militară austriacă, revoluţia de la 1848-1849, Primul Război Mondial şi istoria instituţiilor culturale.

M.B.

***

Transilvania este astăzi o parte a României şi a Europei în acelaşi timp, dar, mai presus de toate, este patria primitoare a tuturor locuitorilor săi. Pentru prima oară în istorie, sunt acum premise reale pentru ca toţi locuitorii ei să fie şi să se simtă egali şi la ei acasă. Ţara nu mai este Transilvania de odinioară, dar urmele istoriei sunt peste tot. În trecut, au suferit şi au fost fericiţi, adesea în momente diferite, şi românii, şi maghiarii, şi germanii, şi evreii etc. Nici suferinţele şi nici bucuriile nu trebuie uitate. Amintirile trecutului sunt un patrimoniu de nepreţuit, iar păstrarea lor este un atribut al popoarelor civilizate. Entitatea transilvană este un dat al trecutului, dar, în acelaşi timp, ne însoţeşte peste tot, astăzi, sub ochii noştri. E singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lângă o bazilică romanică, lângă o biserică gotică şi lângă alta barocă, toate vecine cu o sinagogă! De asemenea, singurul loc în care un locaş de cult ortodox este la câţiva paşi de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin, de altul luteran sau unitarian. Aceasta spune mai mult despre convieţuirea paşnică decât despre conflicte, iar mesajul acestei lucrări este generos: trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrâncenare şi răzbunare, ci pentru destindere şi înţelegere.

***

Numele de Transilvania se va auzi însă mai des în aceşti ani, din mai multe motive: în 2014, s-au împlinit 100 de ani de când cam jumătate dintre toţi românii de-atunci (din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia) au intrat oficial în Marele Război, pentru o cauză care nu era a lor, ci a imperiilor care-i stăpâneau; în 1916, adică acum exact un secol, intra în luptă şi România, adică „treceau batalioane române Carpaţii” pentru „desrobirea neamului”, iar fraţii au ajuns să fie contrapuşi fraţilor (moment reflectat literar de Liviu Rebreanu, în Pădurea spânzuraţilor); la 1918, prin cel mai important act de voinţă naţională românească, provinciile româneşti – între care şi Transilvania – s-au unit cu Ţara; în 1919-1920, Conferinţa de Pace de la Paris a recunoscut pe plan internaţional deciziile de unitate naţională ale poporului român, ca şi pe cele ale polonezilor, ale cehilor şi slovacilor, ale sârbilor, croaţilor, slovenilor etc. Fireşte, aceste acte, ca aproape orice lucru omenesc, au fost fericite pentru unii şi triste pentru alţii. De aceea, ele, după un secol de la petrecerea lor, suscită şi vor suscita interesul publicului, al unor specialişti, al mass-media, cu luări de poziţie foarte diferite. În acest context, Transilvania va fi invocată şi evocată tot mai des, motiv pentru care nu este de prisos să-i rememorăm trecutul.

***

Este evident că cea mai importantă chestiune implicată în carte pentru epoca modernă se referă la explicarea, pe baza izvoarelor, a apartenenţei Transilvaniei la România. Cu alte cuvinte, cititorul este invitat să înţeleagă cum şi de ce s-a ajuns la mişcarea de emancipare naţională a românilor, care a condus la integrarea Transilvaniei în Regatul României. Acesta a fost procesul istoric fundamental al epocii moderne, înfăptuit de români (adică de majoritatea absolută a populaţiei) şi finalizat prin organele lor reprezentative, alese şi desemnate în mod democratic, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Justeţea acestei decizii de unire cu România a fost validată de istorie, prin confirmarea sa de către instanţele internaţionale de după Primul Război Mondial şi apoi prin alte foruri internaţionale mai recente.

Autorii