Cum am reuşit?

RADU VIDA

Nu intenţionez să fac bilanţul realizărilor sau nerealizărilor din politica externă a României. Nu pot însă să nu remarc că, de o bună bucată de vreme, nu avem entităţi de nădejde, pe care să ne putem sprijini.

La nevoie, desigur.

În  imediata noastră proximitate, dezastrul prieteniilor vechi şi bazate pe meschine zâmbete diplomaticeşti arată numai duşmănii. Nu are nici un  rost să vorbim despre politica externă a Ungariei. Având chiar vârf de lance în mijlocul Ţărişoarei, agresiunile verbale dor mai tare decât plesnetul de glonţ rătăcit. Problema fundamentală nu are nici un fel de rezolvare, aşa că nu ne putem aştepta ca atacurile să înceteze vreodată. Pentru contracararea lor, însă, ar fi nevoie de o relaţie mai normală cu Marea Rusie. Nici aici lucrurile nu par a evolua într-o direcţie bună, cu atât mai mult cu cât politicieni second hand, dar care se ţin first class fac gafe peste gafe în abordarea principalelor probleme care există între ţările noastre.

Până nu demult, circula o snoavă, după care doar Marea Neagră ne este un prieten adevărat. Putem să perpetuăm această imagine, cu corecţia (absolut necesară) că, în valurile romantice ale vechiului despărţământ traco-daco-iliric contemporanii ruşi sunt la nici 300 de kilometri de graniţele noastre (nesigure, nu?), iar turcii sunt mai supăraţi pe noi decât în vremea când le plăteam peşcheşul şi haraciul la timp. La toate acestea trebuie adăugată şi bucolica după care bogăţiile subsolului Mării sunt arvunite în aşa hal, încât ne putem lua la concurenţă cu triburi părelnice din Africa sau Polinezia. Continuăm mersul minutarului pe cadranul imaginar şi poposim, fie şi pentru o clipă, în Bulgaria. De regulă, Uniunea Europeană ne percepe pe noi şi pe bulgari ca entităţi neglijabile, în tandem spre locurile codaşe în toate domeniile unde contează competiţia.  Bulgarii însă au avantajul legăturilor strânse cu Turcia, iar sângele nu se face niciodată apă în vremuri cu ruşii la timonă. Ajungem în Serbia şi constatăm că acest popor mândru nu uită, chiar dacă se face că iartă. Gestul preşedintelui Constantinescu a rupt podul prieteniei dintre popoarele noastre. Şi, dacă ea, prietenia, a existat vreodată,  se va reface cu mare greutate.

Mai departe…

Dintre cei care contează, italienii, nu ne mai au demult la inimă, francezii nu mai fac, nici de formă, pe avocaţii noştri, iar nemţii încurajează pe musulmani să vină să le ocupe locurile de muncă, pe români huiduindu-i din rărunchi. Doar Spania şi, surprinzător, Marea Britanie au ceva mai multă îngăduinţă faţă de noi. Nu neapărat pentru politica noastră externă, nici pentru vreo faptă măreaţă în cadrul UE, ci pentru că, acolo, în aceste ţări au poposit şi oameni muncitori, care se integrează cu repeziciune în societatea lor. Cât despre americani… Sunt prea departe, iar la nivel guvernamental suntem – ce să facem! – cantitate neglijabilă. Sigur, de folosit  ne folosesc (Deveselu, Constanţa,Turda etc.), dar în secunda doi, cum interesele îi vor purta spre alte zări… Noroc cu ruşii! Restul? În perfectă conformitate cu o replică dintr-un film cu Loui de Funes: n-are nici o importanţă! Nici noi pentru ei, nici ei pentru noi.  Dacă nu avem politicieni de seamă, avem, în schimb, minorităţi care ne fac… coafura şi peste hotare.

Frustrant, nu?