Toamna sub oameni

De obicei, primăvara şi toamna sunt peste oameni cu culorile şi miresmele ce-ncep şi-apoi cu cele ajunse la un paradis de frumuseţe şi împlinire. Iarna cu albul imaculat al zăpezii se-aşterne ca o promisiune minunată, cu o potenţă ce abia aşteaptă să se împlinească… iar vara detonează explozii de vegetaţie, roade ce se pregătesc să dea în pârg, căldură şi lumină ce ne oblojeşte sufletele, mângâindu-le …

Acum, nu vedeţi? Totu-i pe dos!

Vara, cea cu care meteorologii ne ameninţau că va fi cea mai călduroasă din ultima sută de ani, a fost ploioasă, capricioasă şi scurtă, parcă trasă de păr. Acum iar ne ameninţă amicii meteo că iarna ce pândeşte să dea buzna va fi cea mai friguroasă din ultima sută de ani! Îi mai crede cineva? Fac şi ei ce pot, căci Natura atât de batjocorită de om în ultimele decenii este bulversată şi reacţionează cum nu te aştepţi. Cine ne-a pus, oare, să urlăm bezmetic: „Să stăpânim şi să manipulăm Natura!” …? În loc să o respectăm pe ea şi legile care o guvernează cu exactitate, ca să putem spera că o ţinem sub control.

Dar asta nu e totul.

Căci Toamna asta, biata, pişcată prea devreme de frig şi pleznită prea iute şi dur de ploi reci şi ninsori, miroase nu a frunze uscate, nu a struguri şi a must, nu a mere şi a gutui, ci a … dihonie! Asta ne mai lipsea …

… Îmi amintesc de Toamna atât de luminoasă, de blândă şi de frumoasă a studenţiei mele, vorba poetului cu atâta har, Horia Bădescu, „nebun de frumoasă la Cluj!”… Soare domol, prietenos, care îţi deschidea nu doar nasturii la paltonul devenit inutil până prin decembrie, ci şi sufletul… Aroma de mustării, aroma de struguri, grămezi parfumate şi sănătoase aşteptând prin pieţe, parfum de mere şi de gutui şi de castane coapte la colţuri de străzi… lume cu ochi zâmbitori… Străzi, bulevarde, piaţete pline de pomi, parcul parcă mai bogat, perechi-perechi înlănţuite pretutindeni, savurând la ceasul amiezii pe străzi cu alei, inconfundabila Toamnă clujeană… Era aşa un fior general de prospeţime, de bucurie că „furi” o clipă de eternitate într-o plimbare cu iubiul/iubita sau cu amicii prin cetatea asta universitară decorată cu Toamnă… Se şi cuvenea, doar au venit studenţii…

Acum ce vezi?

Străzi pline de roboţi coloidali: ochii goi, feţe încruntate, oameni grăbiţi, ultragrăbiţi, de grăbiţi ce sunt numai nu se împing, vorbind, obligatoriu, la celular! Fiecare pare singur-singurel într-o lume indiferentă sau chiar ostilă, după cum plezneşte vântul rece, ploaia duşmănoasă ori deja ninsoarea prea timpurie, sau privirea rea a celui care trece pe lângă tine… Ce-i asta? Am înnebunit to?i? Căci lumea pare nebună…

Gospodinele bune pun şi azi conserve pentru iarnă după reţete vechi şi străvechi, căci aşa e tradiţia „şi aşa mai scapi un pic de E-urile din mâncare, doamnă dragă!” – zice o bunicuţă. Se simte şi pe strada mea aromă de silvoiză, de zacusă sau damf de murături stropşite la butoiaş sau borcan… Nucii se lasă bătuţi, mulţumiţi că şi-au făcut datoria, ţăranii prin pieţe vând cununi de ceapă şi usturoi. „Cât dai cununiţa asta?” – întreb. „Optsprezece lei”. „D’ai de argint?” – râd eu. „V-am cerut lei amărâţi, nu dolari!” – râde şi ţăranul, iar eu îi flutur cununiţa cu cinci măciulii pricăjite de usturoi, ofensat parcă şi mirat şi mai mult de remarca mea.

E vremea măcieşelor convertite în gem ce vor face deliciul clătitelor, e vremea siropului de cătină, cel ce va ţine viruşii departe, e vremea gutuilor transformate-n dulceţuri pentru şarlote şi torturi. E vremea…

Ce fel de vreme e asta? – întreb un tânăr pe strada prea repede ninsă.

– E vremea să ne cărăm! – râde el.

– E vremea să-mi iau două slujbe! – oftează o doamnă la 30 de ani.

– E vremea să-mi schimb maşina! – zice un domn de 35 de ani.

– E vremea să ies la shopping, sunt reduceri de toamnă! – râde o fruşcă de 20 de ani.

– E vreme de război mondial! – spune speriată o mamă cu un copilaş de mână.

– E vremea să-mi crească ăştia pensia! – mormăie un bătrân.

– E vremea apocalipsei! – şopteşte o băbuţă căruntă.

Nimeni n-a spus că e vreme de Toamnă, ce-nseamnă o pată de aromă în existenţa noastră, adesea ternă… Nici că e vremea roadelor bogate, nici a simfoniei de culori ce s-a stins prea devreme şi nu ne mai încântă, din copacii ce şi-au scuturat deja frunzele şi nu şi le mai colorează armonic, într-o explozie divină de chihlimbar – arămiu – roşu – castaniu şi brun, în zeci şi sute de nuanţe… Nici că e vremea aromelor îmbătătoare de fructe şi de bunătăţi puse la cămară pentru la iarnă…

Nici că e vremea să ne încălzim sufletele cu un sărut, o mângâiere, un dar cât de mic, dar împachetat într-o fărâmă de suflet sau măcar cu un zâmbet…

Stela-Maria Ivaneş