Mulţi tineri din România – şomeri de meserie

Viorel DĂDULESCU

Cu o rată a şomajului de numai 4,80%, România pare a sta bine din acest punct de vedere în Uniunea Europeană, mai bine chiar decât unele state mult mai dezvoltate, cum ar fi Franţa (unde şomajul a atins cota de 10,3%) sau Olanda (unde acest indicator are nivelul de 7,4%). Însă, din păcate, cu totul altfel stau lucrurile dacă luăm în calcul şomajul pe grupe de vîrstă. Deşi ultimele date ale Institutului Naţional de Statistică arată că cei mai mulţi şomeri au între 40 şi 49 de ani (117.849 persoane cu această etate neavând un loc de muncă), tinerii ocupă o poziţie importantă şi, oarecum mascată, în acest nedorit clasament. Astfel, nu mai puţin de  60.358 de persoane sub 25 de ani nu au o slujbă, numărul acestora fiind completat de cei 32.972 de şomeri cu vîrsta între 25 şi 29 de ani. Deci, în total, 93.330 de tineri nu au o ocupaţie în prezent, ceea ce face ca ţara noastră să se situeze binişor peste media europeană a şomajului în rândul tinerilor, media ce depăşeşte cu puţin 22%. Pentru a putea face o comparaţie, să menţionăm că în Europa există ţări, şi nu puţine, în care acest indicator are un nivel considerat acceptabil, spre exemplu de 7,6% în Germania sau de 8,7% Austria. Situaţia este şi mai alarmantă dacă ne gîndim că, la noi, în primul trimestru din acest an, rata şomajului în rîndul tinerilor era de 23%, adică de aproape cinci ori mai ridicată decît rata medie a şomajului din România.

La această nefericită situaţie contribuie mai mulţi factori. Unul dintre aceştia este, evident, învăţământul. Acum în România sunt obligatorii doar 10 clase, faţă de 12 cîte erau în mult hulita perioadă comunistă, un interval de timp mult prea scurt pentru ca o persoană să poată dobândi o minimă calificare. Dar, chiar şi absolvenţii de liceu îşi termină studiile fără a avea o „meserie în mână”, spre deosebire de cei de dinainte de ’89, care – regret că trebuie să fac din nou această comparaţie – terminau unul dintre dispreţuitele licee industriale şi care, de bine, de rău, măcar ştiau să ţină o şurubelniţă în mână. Nu altfel stau lucrurile cu absolvenţii multor universităţi, care – ca să folosim o expresie intrată în folclor – oferă specializarea de „împachetat vânt”. Or, tocmai calificarea – sau, mai bine zis, lipsa acesteia – este motivul cel mai frecvent invocat de angajatori atunci când se plâng de lipsa forţei de muncă. Totuşi, aşa cum este şi firesc de altfel, absolvenţii unei universităţi, oricare ar fi aceea, au mult mai multe şanse de aşi găsi o slujbă decît cei care nu au defel studii, din rândul acestora din urmă fiind recrutată marea masă (peste 70%) a şomerilor din România.

Din păcate, politicile guvernamentale, atâtea câte sunt, nu au reuşit până în prezent să remedieze situaţia. Stimulentele financiare acordate firmelor care angajează tineri sau celor care organizează cursuri de formare profesională la locul de muncă – perioada de ucenicie, cum i se spune – nu au dus până acum la rezultate notabile şi nici nu par, deocamdată, de a avea un impact semnificativ în viitor. Poate că una dintre soluţiile de rezolvare, măcar parţială, a acestei situaţii ar putea fi revenirea la un sistem de învăţământ ceva mai ancorat în realitate, care să coreleze cât de cât studiile cu cererea de pe piaţa muncii. Până atunci este posibil ca mulţi dintre tinerii noştri să aibă în continuare meseria de şomer.