Copiii copiilor

Radu VIDA

Puţine sunt domeniile în care suntem pe primul loc în varii clasamente. Din păcate, această ierarhizare, ca şi multe altele, dacă e să fim cinstiţi până la capăt, ar trebui să fie pe inverselea. Nu de alta dar, cred, în multe cazuri ar trebui să fim pe ultimul loc.

Şi am fi… primii!

În acest caz – al copiilor care se pun pe făcut copii – situaţia ar putea fi tratată în băşcălie. Sau cu delicateţe, desigur, dacă
n-ar fi o treabă mult prea serioasă şi, totodată, cu infinite consecinţe. Medicale. Sociale. Politice, chiar.

Trăim în secolul al XXI-lea şi, zău, e greu de înghiţit informaţia după care unii se comportă ca în alte veacuri. Mult, mult înainte ca omul să se descopere pe sine. Şi să conştientizeze că, da, este o fiinţă superioară tuturor „animalelor” ce populează acest colţ de Univers. Discernământul, însă, trebuie să domine tot ceea ce mişcă în lumea asta vie, drept pentru care, noi, oamenii ar fi trebuit să „uităm” de vechile apucături.

Am… inventat copilăria, nu pentru că ea n-ar exista, ci pentru că, secole de-a rândul a fost ignorată. Muncă grea, pentru supravieţuire, spaime, în faţa necunoscutului, sex animalic şi necontrolat, pentru perpetuarea speciei.  Apoi a venit loisirul. Partea cea mai frumoasă a vieţuirii, în care Fiinţa se poate bucura de puritatea unor ani. Fericiţi, aş spune, dacă părinţii au grijă ca progeniturile să cunoască viaţa treptat, fără brutalităţile ce încearcă vârsta adultă.

Totuşi, nu toată lumea are parte de inocenţa începutului.

Şi, din păcate, suntem pe acel  nedorit loc I, în care copii, fetiţe, dacă mă gândesc bine, la 11, 12, 13 ani nasc, la rîndul lor, alţi copii.  Vârstă la care, spun medicii, corpul nu este format îndeajuns pentru a da naştere vieţii. De aici, o serie de neplăceri fiziologice şi, mai apoi, de comportament, frustrări financiare, frustrări în faţa necunoscutului.

Organizaţiile care monitorizează acest nedorit fenomen sunt indecise în a da cifre concrete despre mamele aflate la vârsta fragedă şi care, trebuie să se ia cu lumea la trântă. Pentru că, unele sunt acceptate de familii, cu copiii lor cu tot, altele sunt repudiate. Şi în consecinţă, devin cazuri sociale. Doar acestea se… ascund în spatele unor cifre şi devin, până la urmă, subiect pentru o   neagră statistică.  Dar, dincolo de cifre (care, credeţi-mă pe cuvânt, nu sunt puţine), fenomenul este în creştere. La o repede privire am putea spune că oraşul strică bunul şi firescul drum al copilului spre adolescenţă şi maturitate. Greşit. Cele mai multe cazuri (70 la sută) de acest fel de nefericiri, de tranşare, epuizare, înainte de termen, a copilăriei, sunt înregistrate în mediul rural. Şi, în mod special, acolo unde sărăcia umblă cu dinţii la vedere, ca o fiară mereu flămândă. Pofta după surclasarea Timpului şi intrarea cu bocancii în maturitate, fără să se fi consumat, aşa cum trebuie, perioada copilăriei este traumatizantă. Chiar dacă acceptul vine din partea familiilor, chiar dacă aceste familii încurajează, nu odată, asemenea comportament. Sigur că Ministerul Munci, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, organizaţii nonguvernamentale (World Vision Romania ş.a.) se implică. Dar, atunci când spun: „în măsura posibilităţilor” e clar că nimeni şi nimic nu mai poate reda copilăria nici mamelor de vârstă prematură, nici copiilor născuţi în condiţii  deviante din punct de vedere medical, economic şi, mai ales, social.

Foarte grav. Şi nesfârşit de trist.