Nae Antonescu, Jurnal literar (1974-1989)

Plecat nu demult dintre noi, istoricul literar Nae Antonescu (1921-2010) a fost un admirabil cunoscător al vieţii literare în mai toate tainiţele ei cele mai ascunse. Debutând în literatură la o vârstă destul de fragedă, tânărul pornit în viaţă dintr-un modest sat de lângă Carei, Terebeşti, a ţinut ca, în ciuda vocaţiei sale de literat autentic să rămână fidel pământului şi locului care l-a scos la lumină, mai ales că după 1948 a fost arestat şi închis, numai pentru că semnătura sa a figurat şi în unele publicaţii puse la zid de către autorităţi. A preferat a se ţine departe de luptele şi frecuşurile literare, funcţionând ca profesor la şcoala din Terebeşti, ieşind din bârlogul său plin de cărţi doar atunci când simţea nevoia să corecteze şi să aducă completări la afirmaţii şi aserţiuni nedocumentate, pentru a restabili adevărul ca martor ocular şi sentimental al atâtor ani de viaţă literară activă. În ciuda acestei aparente izolări, el a fost un factor de frunte al vieţii literare din ţinutul său, petrecându-şi timpul disponibil citind şi scriind, şi, în primul rând, aprovizionându-se cu cărţi şi reviste. S-a dedicat mai ales istoriei presei, publicând an după an cărţi dedicate acestui sector mai puţin frecventat al istoriei literare. În al doilea rând, a fost atras de scriitorii din penumbră ai scrisului interbelic, deoarece le-a fost contemporan şi ca atare i-a cunoscut pe mulţi de la sursă, cei mai numeroşi dintre aceştia trecând la cele eterne fără a-şi implini destinul (Scriitori uitaţi).

În aceste condiţii e şi firesc ca revenirea lui în viaţa literară să fi suferit anumite sincope şi chiar volumul de debut să vadă lumina tiparului la 60 de ani! Generaţia sa, marcată de război şi impedimente de tot felul, era mult decimată, scriitori care i-au fost aproape ca Octav Şuluţiu, Ion Chinezu, Olimpiu Boitoş, Ion Breazu, Ion Şugariu, Aurel Marin, Romulus Demetrescu, George Boldea, Teodor Murăşanu, Octavian Şireagu etc. părăsind încet, unul câte unul, agora vieţii literare. Alteori, în ciuda informaţiilor cuprinse în articolele sale, colaborările sale erau uneori date la o parte sau amânate, deoarece majoritatea revistelor vremii erau obligate de culturnicii oficiali să răspundă înainte de toate actualităţii literare, literaturii aşa-zisului „realism socialist”. Abia în anii de după 1980 şi 1989 s-a întâmplat ca revenirea sa să dobândească o apertură mai vizibilă, iar spiritul său creator să se manifeste mai puternic. Nici chiar atunci n-a putut să se manifeste plenar şi nici să-şi poată folosi în totalitate multitudinea cunoştinţelor. Poate din acest motiv s-a simţit obligat să deschidă propriul său jurnal în care să stea de vorbă cu sine însuşi şi cu cei din preajmă, notând şi comentând fapte şi evenimente trăite, scrise, citite, auzite, gândite, cu dorinţa intimă de a oferi un punct de vedere cât se poate de obiectiv, nefalsificat: „Am notat în el fapte şi evenimente literare în care am crezut, nu am tăinuit nimic, am spus lucrurilor pe nume, indiferent de cine a fost vorba. Sper să pot continua în acelaşi fel. Pentru că nu ştiu cui ar folosi o ascundere a realităţii literare, o falsificare a ei, cum se obişnuieşte nu de puţine ori în paginile revistelor noastre. Jurnalul va vorbi despre cărţi şi reviste, oameni care le gândesc şi le fac, actualitatea literară, perspective editoriale şi, în general, orice act de cultură românească”. Multe din aceste notaţii privesc viaţa scriitorilor şi a redacţiilor clujene, cu care provincialul din Terebeşti are legături mai strânse şi mai durabile, vizitele şi colaborările sale la „Steaua” şi „Tribuna” fiind de notorietate, la fel ca vizitele de documentare la BCU-Cluj.

Scris între anii 1974 şi 1989, jurnalul său a fost donat, împreună cu o parte din arhiva scriitorului, Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca, de unde a fost copiat şi editat recent de către Florina Ilis, apărând la editura Argonaut (2016). Este un act veritabil de restituire literară, mai ales că a fost însoţit de un indice de nume şi de periodice, oferind posibilitatea unei rapide şi eficace informări. Pe de altă parte, jurnalul e o sursă de informaţie privitoare la viaţa literară extrem de utilă şi agreabilă, întrucât opiniile exprimate sunt întotdeauna sincere, argumentate, autentice. Stilul e direct, viu, neconcesiv, savuros prin sinceritatea sa neostentativă. Iată doar câteva astfel de notaţii: „Iorgu Iordan, neiubit acum aproape de nimeni!”; „Adrian Marino compilează toate dicţionarele, tratatele străine, ca să ne impresioneze pe noi cu ştiinţa sa”; „Mihai Zamfir este reprezentantul noului dogmatism, care nu admite decât propria lui poziţie, ca şi cum adevărul s-ar găsi numai în concepţia lui.”; „Adrian Păunescu, poetul care a făcut afaceri cu milioane pe spinarea patriotismului tineretului”; „Ciudate mi se par cărţile lui Mircea Braga. Cititorul are nevoie de eforturi neobişnuite pentru a le putea parcurge până la sfârşit. Autorul are marele „dar” de a se exprima atât de încâlcit, încât, uneori, e aproape imposibil să-l urmezi. Aproape fiecare frază începe într-o sintaxă contorsionată, parcă deliberat să producă nedumerire sau confuzie”; Petre Got e un ins „calculat în tot ce întreprinde şi, mai cu seamă, îşi organizează popularitatea” etc.

Jurnalul lui Nae Antonescu reface pas cu pas o întreagă epocă literară; reflexiile sale cu privire la starea literaturii timpului, al coteriilor de la reviste şi edituri, a frigului care face imposibilă frecventarea bibliotecilor („Nu pot să stau mai mult de o oră în bibliotecă. E frig”), a premiilor de circumstanţă, a judecăţilor de valoare false, a moravurilor literare deviante, a exceselor epocii („Mă gândesc la vandalismul anilor 50, când, sub pretextul epurărilor, au fost arse şi aruncate în stradă cărţi, manuscrise, hrisoave cu pecete şi alte acte ale continuităţii”. Oameni, întâmplări vin să se înşire sub ochii noştri, aducând în prim plan numeroase situaţii anormale, cauze pierdute, inşi înşelaţi de aparenţe, mameluci culturali prosperi, ipochimeni care fac din literatură un mod de parvenire. Refugiul scriitorului e în cărţi, în lectura revistelor de altădată. Prin modul în care ştie să opună prezentului imoral un trecut plin de prestigiu şi nobleţe, de respect pentru cultură şi pentru instituţii se simte peste tot critica adusă prezentului comunist în care trăieşte, incapabil să-şi depăşească improvizaţiile. Critic nemilos, tăios în aserţiuni, stilul său contrastează vizibil cu figura măruntă, descărnată a omului, cu aerul său de modest contabil provincial, dar cu vorba întotdeauna caldă, documentată, prietenoasă, afabilă. Jurnalul său publicat recent îl întreţine viu în conştiinţa noastră.

Mircea POPA