Monahul Bartolomeu Anania, fiu duhovnicesc al Mănăstirii Antim

Unul dintre cei mai de seamă monahi consacrați la mănăstirea Antim din București a fost vrednicul mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania. Nu știu dacă părintele Bartolomeu a fost onorat prin faptul că mănăstirea Antim l-a primit, sau mai degrabă mănăstirea a fost cinstită pentru că tânărul Valeriu a ales-o. În orice caz, ctitoria mitropolitului Antim Ivireanul a fost destul de potrivită, cel puțin la nivel de asemănare și de ideal cultural-bisericesc, pentru a-l primi ca novice pe acest iubitor al literelor.

Mitropolitul cărturar Antim Ivireanul și mitropolitul cărturar Bartolomeu Anania chiar se aseamănă în unele privințe: au avut de suferit încă din tinerețe, au călătorit mult, au apărat mult idealurile patriotice, au iubit cartea și cultura, au scris și tradus, au fost buni predicatori, oameni verticali, neiubitori de compromis și s-au luptat cu neajunsurile și scăderile societății din vremea în care au trăit. Cred că Sfântul Antim l-a vegheat și l-a inspirat mult pe mitropolitul Bartolomeu și l-a chemat să se călugărească în mănăstirea ctitorită de el în inima capitalei.

Astfel, la sfârșitul lunii septembrie din anul 1941, pășea pe sub clopotnița mănăstirii Antim tânărul scriitor Valeriu Anania, care, în vârstă de 20 de ani, lăsa în urmă multe din bucuriile și plăcerile tinereții. Mănăstirea fusese reînființată în 1937, după aproape 60 de ani de absență a vieții călugărești. Recăpătarea acestui statut a fost înnobilată de la început cu idealuri mărețe: obște de monahi intelectuali, pricepuți deopotrivă la arta bisericească, buni slujitori și oratori, care aveau în grijă și un cămin studențesc pentru monahii de la mănăstirile din țară care studiau la București. Pe lângă toate acestea, o grijă permanentă era restaurarea și întreținerea întregului ansamblu, inclusiv asigurarea meselor zilnice pentru cei 30-40 de monahi. Iar vremurile nu erau prielnice, fiind marcate de războaie, foamete și descurajare.

Cele mai frumoase amintiri pe care le avea mitropolitul Bartolomeu din vremea șederii sale de un an și două luni la Antim erau legate de sfintele slujbe, după cum aflăm din Memoriile sale: „Slujbele erau frumoase, poate cele mai frumoase pe care le-am simțit vreodată. Erau printre călugări mulți basarabeni și cântau la strană în cor, orice, chiar și recitativele, armonizându-și vocile cu un nemaipomenit talent. Vecerniile, acatistele, paraclisele de Duminică seara, slujbele Postului Mare și ale Învierii din Penticostar mi-au fost prilejuri de mari revelații duhovnicești. (…) Îmi plăceau slujbele de la Antim și luam parte la ele cu tot sufletul, citeam la strană, încercam să și cânt, mă îndulceam zilnic de frumusețea psalmilor și poezia imnografilor bizantini”.

Slujirea liturgică a fost, totuși, printre puținele amintiri plăcute pe care tânărul Vartolomeu le-a păstrat de la mănăstirea de metanie. Din memorialistica sa aflăm și de unele dezamăgiri pe care le-a resimțit puternic, ceea ce l-a determinat ca la un moment dat să părăsească această mănăstire, îndreptându-se spre alte locuri, însă rămânând același călugăr iubitor al slujbelor, al cuvintelor frumoase și al caracterelor nobile.

Faptul că Antimul găzduia mai mulți monahi veniți de la diferite mănăstiri pentru o perioadă determinată, cea a studiilor, aducea, într-adevăr, o lipsă de unitate și frățietate între călugări, așa cum își amintea mitropolitul. Fiecare își vedea de studii, cu intenția de a se întoarce în obștea sa și astfel de cele mai multe ori nu se legau sufletește de Antim ca de casa lor și nici de ceilalți monahi ca de frații și colegii lor de mănăstire. La acestea se mai adăuga și atmosfera generală din București, marcată de o anumită răceală în relațiile interumane… Trăind într-un astfel de mediu, nu se putea ca tânărul monah Vartolomeu, așa cum a fost numit la călugărie și cum este menționat în arhiva mănăstirii, să nu se descurajeze, mai ales că a venit în mănăstire oarecum nepregătit duhovnicește, având o imagine idilică despre viața monahală. Așa se face că în inima sa au încolțit semințele nemulțumirii și ale îndoielii și aceasta la nici un an de la venirea la Antim. A contribuit la această nefericită imagine și starețul de atunci, arhiereul Eugen Laiu, care avea un caracter total incompatibil cu viziunea monahului Bartolomeu. Așa se face că peste un an și două luni, după ce a fost tuns în monahism la 2 februarie 1942 și hirotonit ierodiacon la 15 februarie, părintele Bartolomeu găsește o oportunitate și pleacă la mănăstirea Polovragi din Oltenia natală, unde a fost primit de starețul Gherasim Bica și unde avea să găsească ceea ce îi lipsise la Antim, adică o adevărată viață de obște.

Însă, în vremea în care a stat la mănăstirea Antim, părintele Bartolomeu a cunoscut și unii oameni valoroși, cum ar fi părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu și Grigorie Băbuș, cu acesta din urmă legând o prietenie adâncă toată viața. De asemenea, a cunoscut câteva familii binecredincioase, de pildă familia Tetrat, ai cărei membri erau apropiați de mănăstirea Antim, contribuind mult la restaurarea bisericii mari cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”. Legătura cu mediul cultural o va păstra și pe durata șederii sale la chinovia bucureșteană și aceasta se potrivea cu ceea ce avea să se întâmple peste câțiva ani, în 1945, când lua ființă mișcarea isihastă „Rugul Aprins”, expresia unei fericite conlucrări între unii oameni de cultură din București și slujitorii Bisericii. Însă părintele ierodiacon Bartolomeu nu a făcut parte din această grupare de la Antim, pentru că dânsul a plecat în 20 noiembrie 1942, cu mult timp înainte ca ea să ia naștere sub înrâurirea scriitorului și jurnalistului Sandu Tudor, călugărit și el la același sfânt lăcaș.

Totuși, am stat și m-am gândit, ce lucruri bune a învățat părintele Bartolomeu din scurta dar decisiva ședere la mănăstirea Antim. În primul rând a învățat și ne-a învățat că nu tot ceea ce aflăm scris prin cărți despre viața duhovnicească și cea monahală se întâlnește și în realitate. De aceea trebuie să privim totul cu realism și cu duh de smerenie, uitându-ne în primul rând la propriile noastre scăderi și nu atât la ale celorlalți. Cred că viitorul mitropolit a învățat că ipocrizia și falsa evlavie nu sunt niciodată plăcute lui Dumnezeu și nici oamenilor. A învățat că într-un loc frumos poți întâlni și oameni mai puțin frumoși, sau cum i-a spus mitropolitul Gurie al Basarabiei: „dacă e vorba și de oameni răi, îi găsești și la mănăstire; și dacă e vorba de sfinți, te întâlnești cu ei pe stradă”. Deci, nu trebuie absolutizate lucrurile. A învățat părintele Bartolomeu că o dată ce ți-ai luat un angajament în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, nu se cade să renunți la el, oricâte ispite ai întâlni. La Antim, părintele a căpătat dragostea pentru slujbe, pentru buna rânduială, s-a îmbogățit, cred, și cu un simț plastic, pentru că uneori lucra la atelierele de obiecte bisericești din cadrul mănăstirii, și mai ales a învățat să rămână un om cu principii, indiferent de ce se întâmplă în jurul său.

Ctitoria Ivireanului păstrează în pomelnicul ei de la Proscomidie multe nume celebre de clerici iubitori de Dumnezeu și de Biserică. Printre acestea se află și cel al vrednicului de pomenire mitropolit Bartolomeu, care stă la loc de cinste în galeria fiilor pe care i-a născut la o nouă viață această maică duhovnicească, Mănăstirea Antim.

Antipa BURGHELEA