Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – 174

O seară a excepţionalităţii. Odată îndeplinite oficiile de gazdă, amfitrionul Galelor, Acad. Nicolae HÂNCU, a salutat prezenţa strălucitului invitat, Academicianul şi Profesorul Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” – voce autentică şi personalitate incontestabilă în domeniul ştiinţelor istorice, care a vorbit DESPRE „ISTORIA TRANSILVANIEI”… VĂZUTĂ LA PARIS. Este vorba despre lansarea la Paris a „Istoriei Transilvaniei”, variantă prescurtată a „Istoriei” apărute la Cluj-Napoca în 3 volume, care oferă un plus de cunoaştere din perspectivă românească asupra acestui teritoriu.

”În anumite cercuri politice, se ştie vag că Transilvania a fost mult timp obiect de dispută între Ungaria şi România, că minorităţile maghiară şi germană au suferit mult sub comunism (1945-1989), mai ales în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Fireşte, se mai aud şi astăzi anumite voci iredentiste ungare, dar justificările lor rămîn învăluite în incertitudini şi nostalgii, iar finalitatea lor este destul de neclară. Numele de Transilvania (cu o primă variantă Ultrasilvana), deşi, prin prisma rezonanţei sale latine, pare destul de exotic şi foarte vechi, nu datează din Antichitate, ci abia de la cumpăna dintre mileniile I şi II ale erei creştine şi înseamnă „peste pădure” sau „dincolo de pădure”. Astăzi, denumirea se acordă, în limbajul comun, unei arii vaste (de aproape 100 000 de kilometri pătraţi, cam de trei ori suprafaţa Belgiei), situată la nord de Carpaţii Meridionali (Alpii Transilvaniei) şi la vest de Carpaţii Orientali, parte integrantă a României, reprezentînd circa 40% din suprafaţa actuală a acesteia. Populaţia Transilvaniei de astăzi este de circa 7 milioane de oameni (mai mult de o treime din populaţia României), dintre care aproape 75% sînt etnici români, circa 18% maghiari, restul fiind romi, slavi, germani etc. O mare parte din vechea ţară a lui Decebal a devenit provincia romană Dacia, cu nucleul situat în Transilvania. Prin aceasta, sigiliul Romei a fost pus pentru vecie în acest teritoriu structurat pe cununa Carpaţilor. Puţinii daci rămaşi s-au amestecat cu romanii cuceritori, gena romană a biruit şi astfel românii au devenit un popor romanic. Al treilea ingredient au fost migratorii slavi, stabiliţi în parte printre daco-romani şi românii timpurii, asimilaţi apoi treptat (în secolele VI-XII), nu înainte de a lăsa importante urme ale venirii lor, inclusiv în limba română. Ungurii au fost iniţial o populaţie nomadă, de origine fino-ugrică, sosită dinspre răsărit (de la frontiera dintre Europa şi Asia) şi stabilită în Pannonia pe la anul 896. De aici, timp de circa un secol, au întreprins atacuri repetate, cu scopul acaparării de prăzi, deopotrivă spre vest, spre sud şi spre est. După anul 1000, şi-au constituit un regat creştin, căruia i-au adăugat treptat noi teritorii şi popoare. Expediţiile lor războinice s-au îndreptat şi spre Transilvania, unde trăiau, pe la anul 900, românii şi slavii, conduşi de voievodul Gelou, „un anumit român”. Urmează cucerirea Transilvaniei de către maghiari, petrecută între secolele XI-XIII, astfel încît, pe la 1200, hotarele Regatului Ungar ajunseseră pînă la Carpaţi. Între 1200 şi 1541, regiunea intracarpatică a fost un voievodat autonom în cadrul Ungariei. În Transilvania trăiau atunci cam jumătate dintre românii cuprinşi în Ungaria, cealaltă jumătate locuind în Banat, Crişana şi Maramureş, regiuni care nu aveau vreo organizare specială. Românii au participat iniţial, în secolele XIII-XIV, la congregaţiile generale (adunările ţării), formate şi din nobili, saşi şi secui. Ulterior, în intervalul 1366-1437, românii – pe motivul apartenenţei lor la ortodoxie, au fost excluşi ca grup (stare) dintre deţinătorii puterii. Cu alte cuvinte, românii nu s-au aflat între privilegiaţi. După 1541, Transilvania, desprinsă din defunctul Regat al Ungariei, îşi dublează teritoriul şi devine un principat plătitor de tribut turcilor. Este perioada în care grupurile conducătoare ale ţării – maghiarii, saşii şi secuii – se transformă aproape în întregime din catolice în protestante, ajungînd să fie unii luterani, alţii calvini, iar alţii unitarieni. Românii – marea masă a locuitorilor ţării – rămîn ortodocşi şi marginali, nerecunoscuţi drept cetăţeni de drept şi neparticipanţi la adunările ţării, numite acum diete. Etica protestantă aduce în ţară un anumit spirit al competiţiei şi al concurenţei, lărgind orizonturile economice, schimburile de valori, contactele cu Europa. Transilvania intră în circuitul european de valori odată cu redimensionarea continentului. Toate grupurile etnice ale ţării – inclusiv românii – trec rapid, sub stimulentul Reformei, la utilizarea şi în scris a limbilor naţionale, limbi în care încep să se elaboreze şi să se tipărească creaţii de mare importanţă.

Un moment special a fost domnia lui Mihai Viteazul, principele care a reuşit să aducă sub sceptrul său (1599-1601), în numele împăratului habsburg, Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, devenind ceea ce unii au numit în epocă restitutor Daciae (cel care a refăcut Dacia) şi fiind apoi transformat în erou naţional, prevestitor al României moderne. După 1601, Transilvania a revenit la statutul său de principat autonom sub suzeranitate otomană, fiind condusă timp de aproape un secol de principi maghiari calvini.

În secolul al XVIII-lea, autorităţile imperiale au introdus şi rînduieli noi, moderne în Transilvania, după tipicul despotismului luminat, sub împăraţii Maria Terezia (1740-1780) şi Iosif al II-lea (1780-1790). Era timpul afirmării naţiunilor moderne în zona central şi sud-est europeană. Maghiarii, românii, germanii, secuii, sîrbii etc. îşi precizează ideologia naţională şi programele de urmat, îşi constituie instituţii adecvate şi trec la acţiuni concrete în vederea emancipării naţiunii, a unităţii sale politice, a formării statelor naţionale independente. Maghiarii urmăresc eliberarea de sub dominaţia austriacă şi refacerea „Ungariei Mari” sau „istorice”, aşa cum fusese ea înainte de 1541. Saşii, situaţi departe de masa poporului lor, din care se desprinseseră cu sute de ani în urmă, nu urmăreau decît păstrarea identităţii lor, a organizării tradiţionale, a autonomiilor lor şi chiar a vechilor privilegii. Secuii devin tot mai apropiaţi de masa naţiunii moderne maghiare, în care se contopesc în mare măsură, datorită identităţii de limbă şi altor elemente comune. Românii, încurajaţi de noua politică imperială şi dezamăgiţi în acelaşi timp de rezultatele ei, de opoziţia nobilimii, trec la organizarea luptei lor în plan politic (mişcarea petiţionară a episcopului unit Inocenţiu (Inochentie) Micu-Klein la 1732, continuată prin marea petiţie din 1791), social (Răscoala lui Horea din 1784), cultural (mişcarea iluministă a şcolii Ardelene), confesional etc.

Conducătorii românilor (Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe şincai, Ignatie Darabant, Ioan Piuariu Molnar şi alţii) au militat pentru recunoaşterea oficială a naţiunii române, pentru egalitatea în drepturi a membrilor naţiunii române – preoţi, nobili, ţărani, orăşeni – cu grupurile similare din rîndul celorlalte naţiuni, pentru reprezentarea românilor în Dietă, administraţie şi alte instituţii, în proporţie cu numărul lor (de circa 2/3 din toată populaţia ţării), pentru folosirea limbii române etc.

La 1848, idealurile popoarelor nu s-au împlinit, dar calea spre împlinire era deschisă. Imperiul Habsburgic, pentru a se salva, a încercat experimentul neoabsolutist (1849-1860), cel federalist liberal (1860-1867) şi, în fine, cel dualist, austro-ungar (1867-1918). În timpul federalismului, pentru prima oară în istorie, datorită micşorării censului, românii obţin majoritatea în alegerile dietale şi au cel mai mare număr de deputaţi. Prin colaborarea româno-săsească (maghiarii şi secuii au refuzat să participe), tot pentru prima oară, românii, limba şi confesiunile lor obţin egalitatea cu celelalte naţiuni, limbi şi confesiuni din Transilvania (la Dieta de la Sibiu din 1863-1864). Totul a rămas doar la nivel teoretic, fiindcă înţelegerea austro-maghiară din 1867 a privilegiat două naţiuni şi le-a frustrat de libertate pe toate celelalte. Autonomia Transilvaniei, cu toate instituţiile sale, a fost desfiinţată, ţara devenind parte integrantă a Transleithaniei, adică a Ungariei.

Transilvania, prin voinţa majorităţii absolute a locuitorilor săi, românii (dar şi cu acordul ulterior al saşilor, şvabilor, evreilor etc.), s-a unit, la 1 Decembrie 1918, cu România. Actul unirii a fost decis la Alba Iulia, de către cei 1 228 de delegaţi aleşi şi desemnaţi de comunităţile de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. În 1920, prin tratatul de pace al ţărilor Antantei cu Ungaria, actul unirii Transilvaniei cu România a fost recunoscut pe plan internaţional.

Al Doilea Război Mondial (1939-1945) a condus la nedrepte modificări teritoriale în Europa Centrală şi Sud-Est. Astfel, între 1940 şi 1944, partea de nord-est a Transilvaniei, cu majoritate etnică românească, a fost dată Ungariei, în urma deciziei unilaterale a Germaniei şi Italiei („Arbitrajul” sau „Dictatul de la Viena”, din 30 august 1940). Ulterior, prin Pacea de la Paris (1946-1947), întreaga Transilvanie a fost recunoscută din nou de către comunitatea internaţională ca parte componentă a României. Între cele două războaie mondiale, minorităţile din România de atunci (care avea cam suprafaţa Italiei), în proporţie de peste 25%, aveau un cadru democratic de manifestare prin Constituţia din 1923. Totuşi, măsurile antisemite şi cele luate contra romilor, mai ales între 1938 şi 1944, au pricinuit grave suferinţe unei părţi a populaţiei din România (evreii reprezentau 4% din populaţie). Odată cu venirea trupelor sovietice de ocupaţie, la sfîrşitul lui august 1944, au avut de suferit deportări şi privări de libertate, alături de mulţi români, şi o parte dintre saşi şi şvabi, acuzaţi de colaboraţionism cu naziştii. Pe acest fond tragic şi ca urmare a regimului comunist – apăsător pentru întreaga populaţie a ţării –, marea majoritate a evreilor şi a populaţiei germane din România au emigrat pînă în 1989, mai ales în Israel şi, respectiv, în Germania.

Biserica greco-catolică a românilor din Transilvania a fost interzisă în 1948 şi legalizată abia în 1989, după un martiriu de peste 40 de ani, în care toţi ierarhii săi şi o parte dintre credincioşi au fost privaţi de libertate, deportaţi, schingiuiţi. După căderea regimului comunist (1989), întreaga Românie a parcurs un drum dificil spre democratizare, eficientizare şi încadrare în instituţiile europene şi euroatlantice. Transilvania – parte integrantă a României – a devenit, datorită vocaţiei sale occidentale şi moştenirii multiculturale şi pluriconfesionale, motorul acestui proces, în cadrul căruia economia în ansamblu şi finanţele în mod special joacă un rol de prim ordin” – a mai spus, între altele, distinsul vorbitor. Ampla expunere a fost completată de o bogată iconografie – imagini ale unor oraşe, construcţii şi monumente reprezentative pentru istoria şi devenirea noastră pe aceste meleaguri, în armonie cu celelalte neamuri trăitoare în Transilvania: Biserica din Densuş, Mănăstirea cisterciană de la Cârţa, Biserica fortificată de la Câlnic, Biserica ortodoxă din Strei, Biserica benedictină de la Cluj-Mănăştur, Biserica românească de la Gurasada, Biserica din Herina, Biserica „Sf. Mihail” din Alba Iulia, Castelul Hunedoreştilor ş.a. Un discurs fabulos despre Transilvania, care e fabuloasă din toate punctele de vedere, şi care ne îndeamnă să respectăm pe cel de alături, preţuindu-ne, însă, propriile valori. Un discurs cu cele mai îndelungi aplauze din cîte s-au auzit sub cupola Galelor!

Sergiu ALEX şi a sa MUZICĂ CELESTĂ. În Săptămîna Patimilor, nimic mai potrivit decît imagini din două pelicule care au făcut istorie – „Patimile lui Iisus”, regia Mel Gibson, muzica John Debney, şi „Iisus din Nazareth”, regia Franco Zeffirelli, muzica Maurice Jarre. Într-adevăr, muzici celeste, care închid în ele sacificiu, suferinţă, dar şi speranţă şi iluminare. Sub semnul emoţiei şi al bucuriei nestăvilite în suflet că prin Patimi spre Înviere trăim săptămîna care a marcat istoria omenirii, însoţindu-L pe Mîntuitor pînă la capătul călătoriei sale pămînteşti, Sergiu Alex a citit din gîndurile unui ierarh francez, Abatele Pierre, adunate în cartea „De ce, Doamne?”, iar muzica a însoţit cugetarea, prefigurînd Marea Înviere.

***

Gala cu numărul 175 – înscrisă în seria de manifestări ZILELE ACADEMICE CLUJENE – este programată, în mod excepţional, ceva mai devreme, în 18 mai a.c., de la ora 18, în Sala Tonitza a Muzeului de Artă. În program: Academician Emil Burzo – ACADEMIA ROMÂNĂ – 150 de ani • Prof.dr. Monica ACALOVSCHI, Prof.dr. Iurie ACALOVSCHI – DE LA IGUAZU LA STRÎMTOAREA MAGELLAN; O CĂLĂTORIE ÎNTR-O ALTĂ LUME • Sergiu ALEX – CONCERT DE FOC ÎN MEXIC.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

Foto: Ioan Mircea Corpodean