Ca pe vremea lui Stalin

Ilie Călian

Am mai scris – şi acum nu am absolut niciun motiv ca să mă dezic de ceea ce am scris, dimpotrivă, am mai multe argumente: Justiţia şi “Serviciile” au instaurat în România, (plecînd de la intenţiile personale ticăloase ale lui Băsescu) un veritabil stat poliţienesc, stat de poliţie politică, cu un Big Brother atoateştiutor, atoţi şi a toate pedepsitor, cum scriitorul Orwell, în romanul “1984”, abia şi-l imagina. Alaltăieri s-au întîmplat trei lucruri care “se leagă”.

Partidele politice parlamentare au votat, în unanimitate, o lege care să interzică execuţia conturilor în campania electorală. Adică, toate partidele mari au o groază de datorii din anii anteriori şi doresc să nu li se poată bloca acele conturi (şi să fie silite să plătească datoriile) exact în timpul campaniilor electorale. Nu mă pot pronunţa, întrucît nu ştiu care sînt toate dedesubturile şi chichiţele financiare şi avocăţeşti care pot fi invocate în cauzele respective. Mai exact: în ce măsură o înţelegere privind amînarea datoriilor între două persoane fizice sau două entităţi juridice poate fi considerată a fi identică celei făcute între partide – ca entităţi nonlucrative – şi firme care ar putea avea oarecari interese în promovarea unui partid – interese legale, fireşte, bazate pe eventuale înţelegeri privind promovarea de către un partid sau altul a anumitor legi, care ar favoriza pe cutare sau cutare agent sau sector economic. De fapt, intrăm în zodia reglementărilor lobby-ului: nu e sigur că cel care se angajează să sprijine pe cineva poate s-o şi facă, iar acest cineva ar trebui să se gîndească şi la riscurile investiţiei. Pe scurt: una este să investeşti în vrabia din mînă, altceva este cioara de pe gard, ori pielea ursului din pădure. Aş zice că aceia care se hotărăsc să investească în victoria unor partide politice ar trebui să-şi asume alt tip de riscuri decît acelea dintr-o afacere strict comercială: pentru simplu motiv că un partid ajuns la putere nu poate (cel puţin într-o ţară democratică) să-şi facă de cap, după dorinţa sponsorilor: de bine, de rău, există, totuşi, o opinie publică…

Al doilea fapt a stîrnit, din nou – şi nu întîmplător! – reacţii vehemente, îndeosebi împotriva Parlamentului. Anume, Camera Deputaţilor a respins cererile DNA de reţinere, respectiv de arestare a lui Sebastian Ghiţă. Nu are importanţă că este deputat PSD (sau poate că are, că nu este de-al lui Băsescu, ori de-al “noului” PNL), după cum nu are importanţă dacă acuzele din dosarele lui Sebastian Ghiţă se pot susţine prin probe imbatabile – sau nu! Conform legii, Parlamentul are dreptul să voteze da sau ba – iar acest drept al Parlamentului României nu poate fi contestat de niciunul dintre şmecherii de pe la parchete ori felurite “societăţi civile” (sau gargaragii din “Stradă”). În al doilea rînd, trebuie să se impună şi în practica Justiţiei române principiul că nimeni nu este condamnat dinainte, ci doar de către ultima instanţă şi, ca atare, reţinerea, încătuşarea, arestarea sau alte forme de privare de libertate nu trebuie aplicate decît în cazuri de flagrant delict, violenţă publică ş.a. Aşa-zisa imunitate a parlamentarilor români este, de fapt, un fals: ei pot fi urmăriţi de Justiţie ca oricare cetăţean. A, doriţi să-i vedeţi încătuşaţi, aşa dintr-o perversă satisfacţie, de a-i vedea pe “cei mai mari umiliţi”?! Asta ţine de ticăloşia individuală, nu de regulile dintr-o ţară democratică. Repet: poate că Sebastian Ghiţă merită, cu vîrf şi îndesat, să înfunde puşcăria. Dar ca persoană privată! Or, şi în cazul său, şi în al altora, pluteşte o nedumerire: cum dracu’ se face că toţi cei care “cad” sînt de-ai PSD, eventual cîţiva din fostele PNL şi PDL, dar nici oamenii lui Băsescu, nici oamenii actualului preşedinte Klaus Iohannis (care are, el însuşi, oarece probleme cu nişte case dobîndite pe căi nu tocmai curate)?!

Ultima care a căzut în plasa DNA, care o vrea deja încătuşată, este primăriţa PSD-istă a Craiovei, Olguţa Vasilescu, pentru – atenţie! – fapte de corupţie pe care le-ar fi făcut în campania electorală din 2014, adică atunci cînd nu era “edilul Craiovei” (cum tendenţios şi ticălos spun unele posturi radio şi tv), deci atunci cînd nu putea să semneze niciun contract! O fi promis – n-o fi promis? Nu ştiu – dar acuzele ar trebuie probate cu fapte indubitabile. Or, în ultima vreme, DNA a mai profitat de o invenţie a noului cod penal şi a noului cod de procedură penală: nu este suficient că SRI îşi extinsese “cîmpul tactic” pînă la completul de judecată; acum DNA ia în considerare ca dovezi simplele denunţuri ale unor ticăloşi prinşi de Procuratură în felurite ticăloşii, ticăloşi care nu se vor sfii să susţină orice minciună, cu scopul de a scăpa de pedeapsă, cum le promit procurorii. Dacă Justiţia a ajuns să ia drept literă de Evanghelie denunţurile acestora, înseamnă că Justiţia română s-a întors pe vremea lui Stalin!