Curaj în reformarea învăţămîntului…

Ilie Călian

Nu-mi mai amintesc a cui va fi fost iniţiativa parlamentară de desfiinţare a inspectoratelor şcolare judeţene. Proiectul a zăcut la Camera Deputaţilor, a trecut timpul şi ne-am trezit, săptămîna trecută, cu adoptarea lui tacită. Ministrul Educaţiei Naţionale a dat aviz negativ acestei iniţiative legislative buimace. Să vedem ce se va întîmpla, deoarece ne aflăm în faţa unei idei care nu face decît să complice şi mai mult încercările de a reaşeza pe o bază normală învăţămîntul, atît de tulburat din 1990 încoace.

În fapt, învătămîntul preuniversitar de la noi avea, după 1990, o singură hibă reală (celelalte fiind inventate): odată cu prăbuşirea economiei, nu mai putea funcţiona, în acelaşi cadru, finanţarea şcolilor profesionale prin burse acordate de viitorii beneficiari – firmele din industrie, agricultură, servicii. Abia în ultimii ani lucrurile se schimbă – încet. Însă toate experimentele de imitare a unor sisteme de învăţămînt occidentale au fost un eşec. Desigur, catastrofala eroare de a supradimensiona învăţămîntul superior – în condiţiile şi ale dispariţiei locurilor de muncă pentru specialită-ţi cu diplomă universitară, şi ale scăderii drastice a populaţiei tinere – a stimulat zăpăceala din învăţămîntul preuniversitar, neavînd alt efect vizibil decît parazitarea bugetului ţării şi a bugetelor familiale de către puzderia de persoane “academice”.

Pe scurt: învăţămîntul – şi cel preuniversitar, şi cel universitar – a mers din rău în mai rău, astfel că astăzi refacerea lui este extrem de dificilă. Actualul ministru, Adrian Curaj, are curajul să încerce şi el o reformă. Deocamdată, d-sa are curajul să se ocupe doar de învăţămîntul preuniversitar. E bine şi asta, numai că fără a se atinge de universităţi, nu va ajunge departe: tocmai acestea, prin zecile de mii de absolvenţi, exercită o presiune teribilă asupra învăţămîntului preuniversitar, structura care poate primi absolvenţi ai universităţilor. (E adevărat, şi acestea din urmă se străduiesc să reducă “spaţiul de manevră” al liceelor, prin înfiinţai rea propriilor reţele de pregătire postliceală, într-o improvizaţie pen-tru care nu au experienţa şi posibilităţile necesare).

Ministrul Adrian Curaj a anunţat, totodată, că pregăteşte metodologia pentru organizarea concursurilor pentru directorii de şcoli. Poate nu ştiaţi că, de şapte ani, nu s-au mai dat concursuri şi ocuparea posturilor se bazează pe “prelungiri”. Problema concursurilor nu este sim-plă. E suficient să amintesc faptul că anul trecut s-au dat concursuri pentru posturile de inspectori şcolari generali şi alţi inspectori. Ei, bine, au fost judeţe în care nimeni nu a dorit să se prezinte la aceste concursuri.De ce? Cum vă explicaţi că tocmai aceia care se burzuluiesc la profesorii care dau examene de titularizare, să spunem, se tem să se prezinte ei înşişi la concursuri?! E firesc. De-a lungul timpului, pe tot felul de posturi de conducere în învăţămîntul preuniversitar au fost “promovate”, prin concurs ori prin delegaţie, tot felul de persoane le-gate direct sau pe ascuns de anumite partide şi lideri mici şi mari de partide – fraţi şi surori, cumnaţi şi cumnate, veri, nurori şi gineri, ori simpli “susţinători” de partid. Aşa s-a întîmplat şi la nivelul ins-pectoratelor, şi la acela al conducerilor şcolilor. Iar feluritele reforme au favorizat această zăpăceală. Aşa s-a ajuns ca astăzi întreg învăţămîntul,de la preşcolar la universităţi, e dominat nu de preocuparea pentru formarea elevilor şi studenţilor, ci pentru asigurarea posturilor, catedrelor, salariilor dascălilor. Este explicabil: universităţile fabrică dascăli pe bandă rulantă (dar cu pregătire pedagogică precară, în cei trei ani de facultate), iar numărul copiilor scade.

O primă solutie a fost reducerea numărului de elevi dintr-o clasă – dar la unele şcoli din oraşe s-a ajuns, invers, la creşterea lui. Apoi, se supradimensiona-se programa, cu mulţime de ore. Reducerea lor a crescut din nou presiunea. Acum ministrul discută despre scoaterea din programa de învăţămînt sau reducerea orelor pentru limba latină, limba română, istorie, geografie. (De matematică nimeni nu are curajul să se atingă!)

De fapt, acest atac la dis-ciplinele “umaniste” arată criza de fond a modului cum este gîndit în-văţămîntul. Mai exact, criza de fond a concepţiei dascălilor înşişi despre menirea lor. Practic, presaţi de nevoia de a avea clase, respectiv norme didactice, dar şi de o birocraţie excesivă, ei au devenit nişte funcţionari, a căror prinicipală preocupare este să “transmită” nişte “cunoştinţe” şi nu să fie pedagogi care formează caractere, stimulează şi modelează capacităţile de gîndire şi comportament social al copiilor. Însă rezolvarea acestei probleme – cu adevărat fundamentală pentru învăţămîntul românesc – nu o văd posibilă atîta timp cît România are o economie precară, iar înşişi diriguitorii învăţămîntului se umilesc adoptînd modele străine, nepotrivite situaţiei noastre şi perspectivelor ei.