Un Cehov mereu actual

Cartea Corinei Dindelegan, „Personajele cehoviene şi numele lor. O interpretare posibilă”, constitue – conform aprecierilor formulate încă de la lansare – o reuşită remarcabilă. Pentru lectorul obişnuit, tema acestei cărţi ar putea fi uşor enigmatică. Merită numele personajelor din opera unui scriitor să fie obiect de analiză aprofundată sub plure aspecte, cu trimiteri la statistică, onomastică, psihologie socială etc? Demersul formulării răspunsului la această întrebare impune mai întîi constatarea că majoritatea scriitorilor au avut şi au preocupări mai mult decît sesizabile în stabilirea numelui personajelor din opera lor. Acestui fapt general i se adaugă în cazul de faţă şi o pregnantă particularitate. Cehov, aşa cum se ştie, a avut în timpul scurtei sale vieţi (44 de ani) o dublă reputaţie: de medic şi de scriitor.

Medicul Anton Pavlovici Cehov întocmea fişele pacienţilor săi cu disciplina şi meticulozitatea omului de ştiinţă, consemnînd bolile lor, evoluţia clinică a acestora, şansele şi căile vindecării lor. Scriitorul Anton Pavlovici Cehov nu folosea metode mult diferite pentru „fişele” personajelor sale literare. Dacă pacienţii erau reali, personajele trebuiau să fie veridice. Observaţiile medicului conturau starea sănătăţii trupeşti, în cazul pacienţilor, iar observaţiile scriitorului – starea sănătăţii morale şi sufleteşti în cazul personajelor. Iar personajele începeau odată cu sugestiile puse în lumină chiar de numele lor. Ca să îmblînzeşti lucrurile, să ţi le apropii şi să te împrieteneşti cu ele, trebuie să le dai un nume. Ca să creezi un personaj , să îl faci viabil şi convingător, numele lui poate să fie cheia de intrare în universul caracterologic dorit, nucleul de la care radiază un anumit fel de a fi. Iată temeiul pentru care Cehov şi-a făcut din denominarea personajelor sale un instrument polivalent de operare.

Cu o temeinică sîrguinţă ca să ajungă pe căi de certă cunoaştere la tema centrală a cărţii sale, Corina Dindelegan abordează mai întîi onomastica rusă în devenire istorică, spectaculoasă şi dificilă. Ideea pare la o primă vedere să aibă doar o legătură consensuală cu onomastica personajelor din opera unui scriitor rus din secolul XIX. În fapt, legătura este mult mai organică decît pare. Căci acest domeniu, legat intim de fiinţa umană, a cunoscut la poporul rus o evoluţie contorsionată, cu priorităţi legate de mentalităţile şi nivelul de cultură ale diferitelor pături sociale, de dogmele unor categorii sociale, cu interese legate de structurile dominante în anumite epoci şi, nu în ultimul rînd, de dorinţele dominante, privilegiate ale bisericii.

În Rusia antecreştină, denominarea laică exprima o aspiraţie, o prevestire cu încărcătură magică în legătură cu destinul unei persoane. Substantivizate, adjectivele ce exprimau asemenea dorinţe deveneau nume. Sfera lor de provenienţă era pe cît de largă, pe atît de diversă, nefiind obturată de nici o restricţie. O dată cu creştinarea ruşilor, onomastica este influenţată direct şi cu rezonanţă publică în noua credinţă. Scrierile biblice şi oralitatea creştină destinată răspîndirii lor devin surse pentru alegerea numelor. Şi cum numărul personajelor biblice era totuşi limitat, neîndestulător pentru fantezia populară, sistemul laic al denominării a continuat să existe, în paralel cu cel religios, concurenţa provocînd insatisfacţii în rîndul oamenilor bisericii, fiind considerată o abatere de la dogmă.

Un loc privilgiat în onomastica rusească l-a avut, deasemenea,prin tradiţie, porecla. Dintre toate categoriile de nume, indiferent de sorgintea lor – laică, religioasă, de clasă socială sau profesională – doar porecla dă un calificant individului, extras de societate din comportamentul lui de viaţă. La toate popoarele există obiceiul de-a consemna prin porecle caracteristicile dominante ale unor indivizi. Tendinţa este mai pregnantă la popoarele ce au darul înnăscut al povestirii: ele nu se dau în vînt după acţiunea dinamică, operativă, din concretul cotidian, dar observă totul şi povestesc tot ce observă. Or, ruşii, prin excelenţă, fac parte din această categorie. Puterea sugestivă a poreclei a fost, de altfel, evidenţiată constant în viaţa socială a Rusiei. Începînd cu secolele XVI, XVII, XVIII cînd, pe clase sociale şi categorii profesionale, s-a trecut la stabilirea şi evidenţierea numelui de familie, acesta a devenit adesea chiar porecla purtată înainte. Nu a lipsit însă nici fenomenul contrar, cînd numele religios a devenit şi poreclă, semn că simbolistica lui s-a identificat în comportamentul celui în cauză.

Întemeiate pe asemenea dovezi socio-istorice, comprehensive şi explicite, consideraţiile autoarei cu privire la locul şi rolul onomasticii în caracterizarea personajelor din opera cehoviană sînt pertinente, substanţiale şi integratoare. Pasiunea scriitorului pentru alegerea numelui personajelor sale continuă în fapt o tradiţie de care se foloseşte cu intuiţia genialităţii sale. Un cuvînt exprimă o semnificaţie. Un şir de cuvinte (propoziţie,frază) exprimă un sens. Numele pare să sugereze mai mult decît o semnificaţie, să facă şi el deschidere spre un sens. Dacă această apreciere este sustenabilă în general, în cazul numelor cehoviene ea este validată pe deplin şi cu efecte benefice în substanţa vie a operei.

Analiza textelor cehoviene, făcută de Corina Dindelegan – îndrăzneaţă, de adîncime şi mereu sub incidenţa numelor personajelor din cuprins – pune în evidenţă un univers uman care captivează şi surprinde prin complexitatea lui. Dramaturgul, prozatorul şi povestitorul Anton Pavlovici Cehov, aşa cum ne demonstrează autoarea cărţii, învredniceşte personajele sale cu acţiuni, atitudini şi stări sufleteşti care tensionează benefic şi expresiv general-umanul din ele, angajîndu-le în trăirea unor crîmpeie de viaţă inconfundabile, deopotrivă dramatice, fireşti şi convingătoare.

Elaborată la confluenţa şi cu participarea mai multor discipline – istorie, critică şi teorie literară, antropologie, sociologie, psihologie, istoria religiilor – această carte, de onomastică literară în esen?a sa, aduce noi deschideri în studiul şi înţelegerea operei cehoviene în ansamblul ei. Cu menţiunea că ea poate deveni interesantă şi utilă mai ales pentru slujitorii teatrului. Pentru că dramaturgul Anton Pavlovici Cehov este mereu de actualitate, piesele lui dovedindu-se rezistente în timp,atractive şi apte experimentelor.

Ion NOJA