Adrian Ţion, Fluturi în stomac

Statutul de prozator al lui Adrian Ţion începe să capete o tot mai mare relevanţă în peisajul prozei contemporane clujene şi nu numai. Poet, eseist, critic şi istoric literar, el a depăşit prin ultimele volume starea de scriitor încert, cîştigîndu-şi un statut onorabil, de respectabil membru al generaţiei sale, post-decembriste, douămiiste, marcate prin acea tehnică a decupajului intertextualist, privind sondarea spaţiilor psihologismului abisal sau a stereotipiilor şi ciudaţilor lumii moderne. Adrian Ţion se numără printre acei prozatori preocupaţi de soarta scrisului şi a discursului verbal, digital, care au invadat la noi scena publică, prin ultimele cuceriri tehnologice, care creează dependenţă şi un mod de comportament specific (Autori pe web). Laptopul, televizorul, lumea face-bookului, electronicele de care depinde viaţa de fiecare zi a individului devin elementele componente ale unei lumi obosite, preocupate esenţial de ziua de mîine, de politicul derizoriu şi de starea de provizorat a individului. Evoluînd tăcut şi fără zgomot de fond într-un univers al narativităţii plenare, personajele alese de el devin embleme ale lumii de azi, cu preocupările lor mărunte de fiecare zi, cu spectrul sărăciei şi al extincţiei în coastă. Singurătatea şi moartea sînt cei doi poli între care gravitează personajele sale, fapte aparent banale şi nesemnificative ridică la nivel de simbol şi tipizare aspecte şi oameni din fauna măruntă a cotidianului. Stăpîn deplin pe situaţie, naratorul întreprinde demontarea răbdurie a unor psihologii tulburi, fascinate de efemerul ambiental, creind o zonă de analitism biografic profund, cum este cazul cu cele trei prietene de la înot, care, sub masca pălăvrăgelii şi a indiferenţei, ascund destine ulcerate şi eşecuri sufleteşti pustiitoare (Hîrtia albă). Ceea ce le aduce aici este singurătatea strivitoare în care îşi irosesc viaţa, la fel ca Aneta, bărîna pensionară din povestirea Fluturi în stomac, care îşi ajută o prietenă vînzătoare la un chioşc de ziare, năzuind în secret să dea foc acestei amăgiri lumeşti sau să se decidă pentru o călătorie cu avionul în Florida, la invitaţia unui nepot. Nu se poate decide nici pentru una nici pentru alta, preferînd deocamdată să facă integrame sau să urmărească lumea Elenei Udrea şi Emil Boc de la televizor, adică să-şi cultive tranzienţa. Visurile şi întreţinerea iluziei sînt alte arme ale personajelor sale, suferind de bovarism modern şi de mainimicul existenţial. Cu adevărat memorabilă este schiţa Maşinărie infernală avînd ca protagonist acelaşi tip de pensionar crepuscular, pe care o bandă de tineri travestiţi în costume de Halloween îl agresează cu prezenţa lor stigmatizatoare, Moartea însăşi stînd la o distanţă de numai trei scaune de el. Cu fiecare oprire distanţa de scaunul pe care stă Moartea cu coasa se micşorează îngrijorător, încît personajul nostru trăieşte fiorul beţiei întîlnirii cu măreţia spaţiului ascensional cunoscut altădată în Munţii Făgăraş, iar trecerea în extincţie se face aproape instantaneu. Meşter subtil al unor astfel de analize sufleteşti minuţioase, A.Ţion şi-a descoperit vocaţia unei proze de nişă (vezi şi proza Nişa aurită), pe care o ilustrează cu ironie, zîmbet îngăduitor şi discreţie complice, dar cu ştiinţa unor „inginerii textuale” rafinate, traduse prin decupaje poetice de incipit-uri, cadru filmic şi acţiune antrenantă, comentată într-un limbaj narativ savuros.

Mircea POPA