Constantin Cubleşan, contemplînd eternitatea

Cunoscutul scriitor clujean, Constantin Cubleşan, îşi împlineşte dimensiunea poetică, la care trudeşte de aproape un sfert de veac, cu încă un volum de poezii, Contemplînd eternitatea, subintitulat (mici poeme), Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015. Spuneam că îşi împlineşte dimensiunea poetică, deoarece nu există dimensiune a creaţiei literare în care acesta să nu se fi măsurat. Este, aşadar, romancier, prozator, dramaturg, critic şi istoric literar, eseist, memorialist, publicist şi, din 1993, cînd publică primul său volum de versuri, poet. De-atunci, adaugă, cu discreţia ce-l caracterizează, nouă volume de versuri la generoasa-i bibliografie: Apropierea iernii (1993), Vîrsta amintirilor (1995), Lumina din prăpastie (1996), În oglinzile timpului (1997), Meridiane lirice (1998), Templul cu vise (1999), Absent din Agora (2001), Litanii profane (2004) şi Contemplînd eternitatea (2015).

Am primit recentul său volum de poezii într-o zi de iulie răzgîndit a fi ploios, acasă la poetul Marcel Mureşeanu, la o reuniune între prieteni, care, din delectare, s-a întins pînă seara tîrziu. În timpul discuţiilor ce-au rourat întîlnirea, curios, l-am privit pe poet cu emoţie, aşa cum a-i privi o fotografie dintr-un timp al tainei, răsfoind pe furatelea paginile cărţii, agăţîndu-mă de cîte-un vers şi suprapunîndu-l pe imaginea senină, atinsă de „lumina în vitralii”, a autorului lui. Nu mi-a fost dat, decît poate la Odysseas Elytis, poetul grec ce definea viaţa „O zgîrietură amară pe nisip ce se va şterge”, să văd cum poezia seamănă izbitor cu poetul ce a zămislit-o, aşa ca în cazul lui Constantin Cubleşan. Par a fi doi siamezi ce se poartă răbdurii unul pe celălalt pe drumul pe care şi l-au ales, oblojindu-şi pe rînd rănile, nădăjduind în secret fiecare să fie „cîndva un cîmp/ sau un crîng, poate, ar fi mai bine/ sau, de ce nu?, un rîu ori o mare…” Această nădejde, desprinsă parcă din versul eminescian (Mai am un singur dor), dă întregului volum tonul elegiac, clădit pe straturi de tristeţi incomensurabile, ca piatra solară a piramidelor. Elegia la Constantin Cubleşan are în miezul ei tresăririle neîmpăcării lutnice şi răcoarea bizantină a interogaţiei, ceea ce îi conferă un soi de expresivitate amalgamată, un amestec preţios de smerenie şi luminoasă neîmpăcare: Ce visezi, bătrîne?; Poţi contempla nimicul?; Macină vremea făina din oase/ Nimic n-o opreşte…/ Dar, unde-i morarul?…, în acest volum morarul, întîlnit în mai multe poeme, pare a fi un sol al izbăvirii: Unde-i morarul ce-nvîrte pietrele/ sub rotirea cărora/ ni se macină viaţa?…; Nu auzi cum bate-ntr-una/ Clopotul uitării albe/ În frunzişul roş al toamnei?…; Departe-n larg de ape/ Se desluşeşte-o pînză…/ Dar cum s-ajung acolo?… sau Din piscul acela se vede/ Pînă departe, pămîntul./ Oare cum aş putea ajunge acolo?…; Atunci ne vom cufunda în tăcerea întunericului) sau în freamătul luminii… Cine ştie?; De ce mă leagăn uneori în adierile timpului/ cum se leagănă frunza căzută de pe ram?/ Oare nu mă mai ţine nimica în viaţă?…; Pasărea zboară… O urmăresc din priviri./ De-acolo, de sus,/ oare cum mă vede pe mine?; De ce să mă uit în oglindă?/ Un altul, decît mă ştiam odinioară,/ mă priveşte mereu,/ cu crescîndă uimire?; Cine să-mi dea liniştea/ şi împăcarea/ Cu mine însumi?…, transpunerea contemporană a eminescianului „… pe mine/ Mie redă-mă!” etc.

Structurată pe două secvenţe, Meditaţii pe maginea vieţii (Mici eseuri poematice) şi Săbii şi crini (În genul haiku), cea mai nouă carte de versuri a lui Constantin Cubleşan ne învăluie în muzica toropitoare a litaniei, propunîndu-şi, cu discreţie, meditaţia şi luîndu-i ca martori la aceasta pe cititori, dar lăsîndu-se, deliberat, singur în faţa contemplării. Căci poţi medita asupra nimicului, dar nu ai cum a-l contempla. Între meditaţie şi contemplare, autorul se mărturiseşte, mărturisirea adesea avînd echivalentul aforismului: Era bine cînd scriam cu pene de gîscă./ Gîndurile ne erau înaripate/ Iar vorbele ne lunecau pe ape/ ca lebedele… sau Scriu mai anevoie acum, scriu cum pot,/ leg cuvintele între ele cu noduri…/ Nici aţa nu mai e ce a fost odată… ori Dor din dor se face dor./ Amintirile mă dor./ Nu mă-ndur defel să mor…

În secţiunea a doua a cărţii sînt rugile (Sînt, Doamne, rodul) iubirii tale, veşnic – / botează-mi viaţa…/, poemele invocării /Ci vină, Doamne/ cu marea Ta-ndurare – / sloboade rodul…/ şi jelaniile /Mai mulţi sînt duşii/ decît cei în viaţă – / icoane sfinte…/; lamentourile /De-acum doar crinii/ vor înflori în suflet/ ca o tîrzie rugă/, precum şi bocetele (Lacrimi/ sau picuri de ploaie/ pe faţa ta la despărţire…). În această atmosferă gravă, pioasă, răzbat şi ecourile unei ironii amare: Sînt prea puţine/ maimuţele-nţelepte/ în urbea noastră… sau Desprinde-ţi masca/ om al erei tale – / rămîi maimuţă… Dincolo, însă, şi de ironie, cîteva pasteluri înnobilează în culoare elegiaca zare, ca o promisiune de primăvară iluzorie peste implacabila, psalmica toamnă: În verzi frunzare – / hlamida voievodală – visează munţii… sau Răchite albe/ lungi cîrduri de cocoare/ şi-n ape, cerul…; Busuioc şi lăcrămioare/ Calapăr şi cărunjele/ Numai flori de primăvară; Pe cer se-adună norii/ Şi se tîrăsc pe creste/ De-atîtea ploi văzduhul a putrezit…/ E toamnă ori E timpul să ne logodim/ sub polenul caişilor/ atinşi de sărutul/ florar.

Contemplînd eternitatea este cartea în care singurătatea respiră asemenea ierbii. Pare a fi şi un pariu al autorului cu tristeţea, cu pustiul, cîştigătorul însă nu primeşte, de această dată, decît promisiunea că omul poate îndura mai mult de-atît, iar poetul, cu asupra de măsură. Citind această carte, e ca şi cum ai citi „… Ecleziastul. Nimic mai trist…/ Nimic mai adevărat pe lumea asta…/ Dar iubesc deşertăciunea vieţii de fiecare zi…”.

Altminteri, cum s-ar fi ivit, tot din cuvinte, ca şi la fratele său elen, Elytis, această cantată a nădejdii în poezia lui Constantin Cubleşan: Dar viaţa este/ mai dulce decît somnul/ etern al firii…

Dumitru CERNA