Studenţi „de poveste”: Alicia Ximena Pop

Pentru Alicia Ximena Pop, din Dej, succesul în viaţă depinde de Ce şi Cît eşti dispus să sacrifici pentru a-ţi materializa visele. Pentru că, la început există doar visul şi dorinţa puternică de a urma un anumit drum şi nu altul…

Pe acest drum, Alicia a ajuns momentan în Japonia, la Universitatea din Tokyo, o universitate publică, cu 10 facultăţi şi aproximativ 30.000 de studenţi, din care, 2.100 străini. Este considerată cea mai bună universitate din Japonia şi adeseori clasificată drept cea mai prestigioasă din Asia.

Totul începe cu „doresc”…

 „Totul începe cu «doresc». Mi s-a spus cîndva, în copilărie, că dacă îmi doresc ceva cu adevărat, tot universul va lucra în favoarea mea. Este o idee superbă, dar lumea nu e conştientă că pentru a ajunge la acel moment care iţi oferă împlinire şi satisfacţie deplină, trebuie să renunţi la multe lucruri, să faci sacrificii” – spune Alicia, mărturisind totodată că a fost un copil timid, nu prea încrezător în propriile-i puteri, chiar pesimist.

Prin lecturi a descoperit însă, fabuloasa Japonie şi, dezvoltînd încă din clasa a V-a o pasiune totală pentru cultura niponă, la 13 ani a început să studieze limba japoneză. A făcut-o cu dăruire, cu tenacitate şi seriozitate, renunţînd la multe din micile distracţii care colorează viaţa adolescenţilor.

La 14 ani a pleacat la Bucureşti pentru a susţine atestatul de japoneză Noryoku Shiken. Cu acest prilej a aflat de existenţa Colegiului Naţional „Ion Creangă”, singurul din ţară în care japoneza se predă intensiv, avînd o ramură a profilului umanist axat pe limba şi cultura japoneză. În 2010, după absolvirea clasei a VIII-a la Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” din Dej şi avînd întreaga susţinere a părinţilor săi, Alicia a decis să aplice la colegiul bucureştean, fiindcă, spune tînăra dejeancă, „nimeni şi nimic nu îmi mai putea sta în cale. Eram prea mică să iau decizii de una singură, dar puteam să lupt şi să învăţ pentru a ajunge departe. În opinia mea, şansele erau destul de mici, deoarece numai elevii de elită intrau la acest liceu, dar am reuşit, şi încă printre primii! În timpul liceului am locuit trei ani în gazdă, la o familie de japonezi, ceea ce m-a ajutat să învăţ atît de multe despre cultura şi mentalitatea lor încît, acum, cînd am cunoscut cu adevărat «Ţara soarelui răsare», şocul cultural nu s-a produs deloc, sau în foarte mică măsură”.

Multă lume mă întreabă dacă m-am adaptat în acest loc…

„Sinceră să fiu, nu îmi propusesem să urmez o facultate în străinătate. Aveam o părere mult prea bună despre învăţămîntul superior românesc şi abia după ce am văzut corupţia şi neseriozitatea din facultăţiile Bucureştiului am dorit să plec cu prima ocazie. Cînd am aflat de la fosta mea profesoară de japoneză din liceu despre posibilitatea obţinerii unei burse pentru Universitatea Tokyo, departamentul Social Welfare, nu am ezitat deloc. Am dat un test scris şi două interviuri pe care le-am trecut cu brio, fiind singura care a primit această bursă. Pot spune că a fost prima dată în viaţa mea cînd mi s-au înmuiat genunchii şi am tremurat de fericire cînd, la două minute după interviu, mi s-a spus: «Ne revedem în Japonia, în aprilie!» Aş mai adăuga că mi s-au testat nu doar competenţele de limbă japoneză, ci şi capacităţile de socializare, comunicare, relaţionare. Este un dar să fii sociabil şi deschis în această ţară, chiar dacă pe tărîmul nostru mioritic este considerat un lucru normal. Multă lume mă întreabă dacă m-am adaptat în acest loc. Ei bine, vreau să spun că ei se «adaptează» cu mine!”.

Dacă la început mi se spunea „gaijin” (străina), acum sînt „genkina romaniajin”

„Ca bursieră, beneficiez de un apartament cu două camere, cantină şi o sumă de bani care îmi este mai mult decît suficientă pentru a trăi decent. În schimb, pe lîngă rezultatele bune pe care trebuie să le obţin la învăţătură, am obligaţia să prestez muncă de voluntariat în cadrul universităţii. În momentul de faţă lucrez pe două posturi. La fiecare Opening Campus (Ziua Porţilor Deschise), îi ghidez pe liceenii care vin să viziteze facultatea, le ofer informaţii despre oferta educaţională, le vorbesc despre cursurile practice ale secţiilor existente etc. De asemenea, am propriul grup de dezvoltare personală cu studenţii japonezi, unde îi ajut să-şi îmbunătăţească engleza şi le acord sprijinul necesar să-şi rezolve anumite probleme, pentru că nimeni nu e făcut să trăiască şi să se descurce singur. Majoritatea străinilor ajunşi aici se „japonifică”, dar eu nu am de gînd să mă schimb. Dacă la început mi se spunea „gaijin” (străina) acum, pentru ei sînt „genkina romaniajin”, românca cea vioaie. Iar eu, mă bucur că le pot vorbi despre ţara mea, ştiind că dacă eu sînt mîndră de naţionalitatea mea, şi ei vor vedea România cu alţi ochi…”

Cursurile nu merg pe tiparul nostru, unde profesorul vorbeşte, iar studentul tace

„În ce priveşte studiul, fiecare oră reprezintă un dialog între studenţi şi profesor. Sîntem verificaţi din lecţia de zi, la fiecare început de oră, printr-un mic test, deoarece profesorii chiar îşi doresc să lucreze pentru noi. De altfel, în Japonia, profesorii sînt foarte stimaţi şi respectaţi şi sînt singurii care nu se închină în faţa împăratului, deoarce se consideră că ei îşi dedică viaţa învăţînd pe alţii, pentru a le oferi cheia unui viitor mai bun. Prezenţa la cursuri este obligatorie; avem dreptul la trei absenţe pe an fără adeverinţă medicală, iar în perioada de studiu se interzice deţinerea unui permis de muncă. Japonezii muncesc abia după ce îşi termină studiile” – spune Alicia.

Alicia Ximena vrea să se specializeze în „mental health” şi să lucreze într-un centru de reabilitare, cu oameni cu dizabilitati mentale, deoarece – spune ea -, „vreau să fiu utilă să văd rodul muncii mele, să văd oameni împliniţi, să-i ajut să se simtă folositori societăţii, să le vorbesc despre omenie şi despre ce înseamnă să fii om, pentru că în ziua de azi, a fi om este ceva rar”.

Şi acest acest lucru Alicia l-ar face, desigur, cu cel mai mare drag în ţara ei. În România.

M. Vaida