Nu-i vorba despre capra vecinului…

RADU VIDA

Scutiri. Iertări. Amînări. Înlesniri. Cam asta fac guvernele, cînd vine vorba despre interese sau, mai bine spus, de interesele unora dintre demnitari. Potenţiali… potenţaţi ai zilelor pe care le trăim. Este o practică cu care ne-am obişnuit aşa de bine, încît nici că ne pasă. Dar această categorie de… populisme cauzează. Mult. Şi adînc. Facilitînd eludarea unora dintre semeni a îndatoririlor cetăţeneşti. Şi, desigur, împovărîndu-i pe alţii. În general, pe cei mulţi şi mai amărîţi.

În această afirmaţie generalizatoare nu m-am referit la sectoarele care, după o temeinică analiză trebuie încurajate. Fiecare stat promovează asemenea facilităţi, în aşa fel încît, la un moment dat, să prindă avînt unul sau altul din sectoarele de dezvoltare umană. Există însă tot felul de abordări greşite, care nu numai că aduc mari deservicii societăţii, dar încurajează subcultura, prozelitismul, frizînd penalul din cele mai obscure sisteme paralele de surse de venit.

Maneliştii, bunăoară.
Nu vrem să reînviem istoria recentă a acestei caste. Este inutil, contraproductiv şi fără finalitate. Trebuie spus, însă, că manelele, au apărut ca urmare a scăderii ştachetei culturale, a introducerii în circuitul „artistic” a unor nonvalori, susţinuţi de o altă categorie aparţinătoare tot… subculturii. Urbanul declasificat, cu influenţele cele mai precare ale unui rural provenit din scursoarea neidentificată şi dezorientată a celor veniţi la oraş, doar din dorinţa de a scăpa de greu şi a îngroşa mahalaua, periferia în tot şi în toate.

Tot segmentul de umanitate are, pînă la urmă, o anume preferinţă, o cantonare în ceva. Iar acel ceva, la această categorie derizorie, nici urbană, nici rurală, a adoptat formula cea mai facilă a unor cîntece ritmate, fără conţinut melodic şi fără apetit pentru poezia de conţinut.

Simplitatea melodică şi sărăcia de cuvinte, ca să nu mai vorbim de idei, au adus mari cîştiguri celor care au impus genul. Iar „maneliştii” au fost întotdeauna scutiţi de chingile fiscale ale ţării. Pe de o parte, pentru că zona se apropia mult de etnia cea mai vocală pe care o avem, iar pe de alată parte, pentru că şi „în lumea bună” au apărut şi s-au înmulţit cei care gustă din această tristă şi înjositoare subcultură. (De ajuns a se vedea evenimentele progeniturilor multor potentaţi, care fac din manele nu numai fundalul vieţii lor de zi cu zi, ci şi pînza de decor simplu şi abject, al celui mai important moment din viaţa de cuplu: nunta).

Acum, Fiscul e pe ei!
Pe „artiştii” care au profitat de apetenţa multora pentru asemenea spectacol şi care au păcălit, din greu, impozitele pe venituri. Şi… sora lor întru promiscuitate, cămătarii sînt vizaţi de ANAF. Ei nu cîntă şi nici nu încîntă. Pentru că jăcmănesc. Şi pe năcăjit, şi Statul. Asta pentru că, în general, cămătăria nu este legală, iar veniturile obţinute şi mizeria din acest segment de viaţă este de neimaginat.

E regretabil că, în numele libertăţii de exprimare şi acţiune, maneliştii şi cămătarii au devenit sectoare importante din viaţa noastră, care nu numai că infestează locul, dar conduc la un derizoriu greu de înţeles pentru cei care, cu bună credinţă, ne-au… lipit de ţările civilizate ale Continentului.
ANAF se laudă că „va face curăţenie”. Probabil. Dar nu despre asta este vorba. Dacă promovarea unui „stil artistic” trebuie validat sau invalidat de puterea de creşteşre a unei culturi solide, cămătăria trebuie interzisă prin lege. Iar practicarea ei ilegală, pedepsită cu cea mai mare severitate.