O simfonie

În fond, aşa venim pe lume – cu dorinţa asta năpraznică să avem o viaţă plină, colorată, vibrantă. O simfonie! Iar cînd plecăm de-aici, nu-i unul să nu facă „critica spectacolului” său.

Al său?
Să vedem. Instrumentele le avem fiecare, chiar dacă nu au aceeaşi calitate şi nici aceeaşi marca della casa: bucuria – suferinţa, gelozia – încrederea, egoismul – generozitatea, calculul exact – sufletescul necuantificabil, încrederea – neîncrederea… etc. etc. Partitura? Da…, ne-o alegem, de cele mai multe ori, deşi doza de „program dat” e de douăzeci şi cinci la sută, zic savanţii cei mai curajoşi, azi. Regia e, totuşi, a noastră, dovadă greşelile absolut oribile ce împînzesc oricînd lumea de azi, căci Dumnezeu nu joacă zaruri, ca noi, punîndu-ne miză nu doar fericirea şi sănătatea noastră, ci însăşi supravieţuirea. Execuţia? Plină de falseturi, de lălăituri, de imposturi şi incompetenţe de-ţi vine să-ţi iei cîmpii!

Or noi, de obicei, într-adevăr batem cîmpii generaţie de generaţie, făcînd cam aceleaşi şi aceleaşi greşeli! Cum urcă un Sisif dealul, împovărat cu pietre-n cîrcă, cum le-aruncă-n jos, azvîrlindu-le în ceilalţi, azvîrlindu-se aprig şi pe sine. Şi-o ia de la capăt! Cine mai are timp, chef şi putere să fie azi bun, în junglă? Bun? Dar de ce „în junglă”? Cine a făcut jungla? Cine e şarpele? Cine-i şacalul? Cine-i tigrul, bizonul, antilopa, puma, ghepardul? Cine-i iepurele, cine-i greierele? Cine-i furnica?

Cine a populat Lumea cu monştri dezlegînd desaga ucenicului vrăjitor şi cea din sufletul fiecăruia, cea care-i acolo jos, la bază, fix lîngă creierul reptilian?

O simfonie, ca să-ţi placă, trebuie să aibă armonie! Asta e clar! Ce-nseamnă asta?
În primul rînd, nu poţi pretinde să fie permanent senin şi drum drept, drum lin, egal cu sine, căci nici tu, artistul nu poţi fi a?a, ai nevoie şi de acute. Chiar şi de note joase. Ai nevoie de un contrapunct, asta e clar.
Dar, ai nevoie, în aceeaşi măsură, şi de un ton ferm şi blînd, luminos şi liniştitor, dătător de Speranţă, pe care să-l ţină, măcar, un singur instrument şi toate să se-nsufleţească.

Şi, cine-i dirijorul?
El există, e celebru, e profesionist, e perfecţionist, e sufletist, de aceea ne şi pretinde efort. Cum, care efort? Acela de a da tot ce avem mai bun în noi, de a ne menţine mereu entuziasmaţi, mereu încrezători şi mereu pregătiţi pentru Simfonie, creînd-o, dar şi pentru marele final.

Repetiţiile nu-s bune dacă ne mai încăpăţînăm să cîntăm aceleaşi şi aceleaşi falseturi! Nici altele care urîţesc, care surzesc, care nu se potrivesc, care distonează sau care strică! Cum să corectezi ceva greşit pornind de la aceeaşi partitură greşită? Sau de la aceleaşi instrumente proaste sau foarte proaste? Sau cîntînd fiecare de capul lui? Sau cîntînd mecanic, fad, fără chef şi fără suflet? Unde e calitatea? Unde e punctualitatea? Unde-i gîndirea? Unde-i disciplina? Unde-i voinţa? Unde-i sufletul?

Unde-s?
Fiecare vrea O Simfonie măreaţă, grandioasă, superbă, dar cîţi ştiu cum se obţine asta? Cîţi sînt dispuşi să aloce ce trebuie într-un asemenea demers? Puţini. Cîţi vor lăsa totul la voia hazardului? Mulţi. Cîţi vor alege strategii greşite? Foarte mulţi. Cîţi vor accepta impostura? Şi mai mulţi. Cîţi se vor blaza? Nici nu mai vreau să socotesc… Mai bine hai la treabă, hai la spectacol! Căci e spectacolul meu, al tău, al lor, al nostru! Şi, să ne intre bine în cap: nu poţi avea O Simfonie pe bîjbîite, pe ghicite, pe încercate, pe apucate! Şi nici cu artişti ageamii fără studii ca lumea, fără corectitudine, fără efort şi fără reguli, inclusiv morale!
Asta e.
Stela-Maria Ivaneş