„Căruţa” lui Mircea Ioan Casimcea sau despre lumina din cuvinte

Considerată de autor “roman”, recenta apariţie editorială a scriitorului turdean Mircea Ioan Casimcea (“Căruţa luminoasă”, Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2015) este, după părerea noastră, o antologie de proze scurte, constituite într-un tipar propriu şi original, o construcţie de universuri narative eidetice, în care distingem aceeaşi predilecţie a autorului pentru experiment şi ludic, jonglînd cu diferite stiluri, improvizaţii şi pastişe pe care le transfigurează într-o diversitate de microconstrucţii ale genului scurt, cu tipologii şi semnificaţii noi.

Cititorul este introdus de la început într-un univers magic al amintirilor, un topos mirific, Wonderland, în care radiază lumina spiritului din cărţi aduse pe neaşteptate de “căruţa luminoasă”, de la copilul narator la părinţii lui, învăţătorii satului, la întreaga colectivitate. Secvenţe ale unei copilării fericite, pe care autorul o reînvie dintr-un amurg al vîrstei adolescentine, inundînd cu lumină sufletul celui matur. Şi, ca o simetrie narativă, volumul se încheie cu o proză de aceeaşi factură, care să genereze optimism şi lumină spirituală: “Fabuloasa creangă”, cu florile metamorfozate în copii, luminează scena şi creşte fabulos pentru a aduce “binele” şi “înţelepciunea”. Ea aduce o lume nouă, care nu se poate naşte decît din curăţenie.

La un moment dat, însă, creanga enigmatică se scutură şi se înspăimîntă, vorbind cu glas sugrumat de emoţii şi lansînd o crudă avertizare dialectică: ”Binele atrage Răul”. Şi ca o veritabilă parabolă a acestui mesaj, apare “Ciclopul” (uriaşul cu un singur ochi în frunte), aducător de rău, boală, schilodire, surzenie, muţenie şi moarte timpurie. Ciclopul este, însă, spulberat de “creanga misterioasă” a luminii şi înţelepciunii, a tinerei generaţii care se naşte să construiască o lume nouă.
Aceste două proze simetrice par a fi o ramă pentru celelalte construcţii narative care ne introduc în alte tipuri de universuri narative şi tipologii umane, în care domină grotescul, absurdul, prostia şi ipocrizia, demagogia şi perversiunea. Osatura romanului e construită atipic, din episoade zidite într-o schemă ideatică ce compune o întreagă bibliotecă de personaje şi destine umane groteşti sau idilice, de utopia ce reflectă universul României istorice sau contemporane.

În textul “Harem cu daraveră” ni se prezintă imaginea unei lumi istorice dezvrăjite, potenţată de un colorit arhaic şi grotesc, cu personaje care violentează prezentul prin atitudinile şi tipologia lor aluzivă. Spaţiul povestirii este unul al memoriei istorice, sub ocupaţie turcească, într-un topos utopic – Tercenia – condus de Preşedintele Terci Vodă, nepotul boierului Căcărează. Este vorba aici de o naraţiune fabuloasă, un fel de “ţiganiadă” sui-generis, numele personajelor fiind simbolice şi comice, cu trimitere la trăsăturile lor de caracter, la vicii şi ipocrizie.
Ca un prestidigitator, Mircea Ioan Casimcea recurge la un limbaj arhaic şi regional, cu argoticul şi vulgarul într-o ţesătură textual inedită. Fiecare “story” se naşte din realitate, interferîndu-se cu magia, tradiţia şi ficţiunea, la fel ca şi în volumul “Misterul cărţii”, o antologie de autor excelentă, apărută la Editura EuroPress Group, Bucureşti, 2013, despre care, fascinat de misterul textelor, am scris la timpul potrivit.

Mai întîlnim aici destine umane duse pînă la absurd în nebunia lor, protagonişti atinşi de paranoia urmuziană, într-o lume în care abuzul de informaţie cade în grotesc, violentînd sensibilitatea primară a umanului – o lume debusolată şi confuză, care se profilează pînă în societatea românească contemporană şi care funcţionează pe aceleaşi tare de ipocrizie şi demagogie, de manipulări şi trădări, şi de foarte multă impostură ce duce la înstrăinarea individului de valorile eterne ale umanităţii.

O altă proză, ingenioasă, care ne reţine atenţia în mod special este “Puricele alb”, o parodie savuroasă care ne introduce într-un univers insular (în genul “Călătoriilor lui Guliver” de Jonathan Swift), un spaţiu populat de pitici în care junii-pitici, viitorii consilieri insulari, doresc înnoiri reformatoare ale societăţii prin forţarea vechilor consilieri (sclerozaţi şi depăşiţi de evenimente) să-şi dea demisia. “Puricele alb” devine astfel o parodie satirică exemplară a contemporaneităţii, a vieţii noastre politice, care este de fapt “un terci” ce a transformat ţara în “Tercenia”. Şi aici autorul foloseşte o varietate de comic: de la cel de limbaj şi de caracter, la comicul de nume, ca de exemplu: consilierii Subfustă, Feştilărece, Cudosu, preşedintele Cîrmîr Gaiamaţu. Liderul junilor, un infatuat şi impertinent, se numeşte Ombilicburic şi se adresează astfel contestaţilor consilieri insulari:
“- Sulicelor! S-a scurs vremea o dată cu voi. A sosit vremea junilor lipsiţi de experienţă, însă dotaţi cu o stufoasă gîndire. Moşilor! Hodorogilor! Rableţilor!” (p. 95 ) Planul de măsuri prezentat de Junele Ombilicburic este însă unul utopic, absurd şi aberant, care nu se va realiza niciodată. Naraţiunea este finalizată într-un mod simbolic, provocînd cititorul la reflecţie, la o interpretare multiplă a unui mesaj polivalent. Puricele alb din gogoaşa de pe spatele junelui creşte vertiginos şi se transformă într-o lighioană monstruoasă, care îi absoarbe pe toţi consilierii juni şi bătrîni în “burduhanul uriaşului purice alb”. Vietatea bizară îi dibuieşte şi-i înghite pe toţi cu rapiditate, iar din pîntecele enorm al acesteia se aud “burduşeli, strigăte acuzatoare, ţipete jalnice, înjurături, un glas care cerşeşte milă etc.” Şi încheie naratorul reflectînd: “-Acolo cei tineri îşi împart oasele de ros, pe care, probabil, nu le vor roade vreodată” (p. 100). Este aici o constatare înţeleaptă asupra timpului irosit în discuţii inutile şi absurd, în certuri şi orgolii personale, spre interese meschine, fără a face ceva util pentru comunitate de cei care o gestionează.

Cu volumul “Căruţa luminoasă”, Mircea Ioan Casimcea ne dovedeşte încă o dată că este un prozator viguros, talentat şi iscusit în construcţia romanelor şi prozelor sale, care dispune încă de multe resurse, rămînînd un nume demn de urmărit de generaţia noastră. El are o plăcere formidabilă de a scrie şi un stil inconfundabil, precum şi înţelepciunea unui autor cu experienţă, iar viitoarele lui apariţii editoriale nu pot fi, sînt convins, decît cele aşteptate.

Ioan L. ŞIMON