Cine e, oare, fericit?

Ăla din Ploieşti care are 160 de apartamente şi case ce nu-i vindecă lăcomia, căci nimeni şi nimic nu i-o poate sătura, cum se vede – ştim ce vrea. Nu, nu e fericit.

Ălalalt, care are 54 de maşini, tot lacom, tot nesătul pe vecie rămîne – ştim ce vrea. Nu, nu e fericit.

Mariana, patruzeci şi şapte de ani, văduvă, doi copii buni şi frumoşi, mereu senină şi optimistă, care ştie lupta cu viaţa, fiindcă-l are pe Dumnezeu şi are băieţii – ştim ce vrea. Da, totuşi, e destul de fericită.

Smaranda, optsprezece ani, obişnuita cluburilor deocheate, depresivă şi nemulţumită cu carul – ştim ce vrea. Nu, nu-i fericită.

Toderaş, cincizeci de ani, ţăran din Munţii Apuseni, cap de familie, nevastă, şapte copii, casă frumoasă, harnic, trei vaci, doi cai, trei porci, o mulţime de orătănii, mereu plin de umor şi optimist – ştim ce vrea. Da, e destul de fericit.

Iuliu, ziarist cam beţiv, cam …, cam oportunist, cam îmbătrînit înainte de vreme – ştim ce vrea. Nu, nu e fericit.

Nelu, doctor, ambiţios, empatic, echilibrat, pasionat de meserie – ştim ce vrea. Da, e destul de fericit.

Rozalia, douăzeci de ani, căpşunară în Spania, nemulţumită, încercănată şi parcă sătulă nu doar de căpşuni, ci şi de viaţă – ştim ce vrea. Nu, nu e fericită.

Petru, medic emigrant, cincizeci de ani, Franţa, pungi sub ochi, obosit, trudit, deşi bine plătit, fără prieteni – ştim ce vrea. Nu, nu e fericit.

Ionică, treizeci şi patru de ani, şofer de tir în Europa, trage ore în şir la volan pe bani buni, dar trage din greu, departe de casă, însingurat, destul de blazat – ştim ce vrea. Nu, nu-i fericit.

Olimpiu, IT-ist la o firmă străină, şi cu sucursală în România, stresat, ultraocupat, neînsurat că „n-are timp” – ştim ce vrea. Nu, nu-i fericit.

Iustina, optzeci şi şapte de ani, soţie, mamă, bunică, senină, zîmbitoare, pictoriţă, deşi plină de boli e plină de nerv, curiozitate şi dăruire – ştim ce vrea. Da, e destul de fericită.

Călin, şaizeci de ani, medic aici la stat şi în privat, ocupat de dimineaţa pînă seara cînd, vorba lui, „cade lat” – ştim ce vrea. Nu, nu-i fericit.

Adela, cincisprezece ani, adolescentă răzvrătită pe toţi şi pe pe toate, ultra-răsfăţată, copil dificil în căutare de model şi identitate – ştim ce vrea. Nu, nu-i fericită.

Silvia, cincizeci de ani, singură şi grasă, suficientă, mahalagioaică, cam prietenă cu paharul şi bîrfa, străină de cultură şi educaţie, deşi a terminat o facultate prin care a trecut ca gîsca prin apă – ştim ce vrea. Nu, nu-i fericită.

Voichiţa, şaptezeci de ani, pianistă, mamă cu copilul plecat peste mări şi ţări , mereu arsă de dureri – ştim ce vrea. Nu, nu-i fericită.

… Cine e, oare, fericit?

Unii au copiii departe, alţii aici şi-i văd zbătîndu-se în tranziţia asta încă năucitoare, alţii n-au bani, alţii au prea mulţi şi visează cătuşe sau chiar au ajuns la ele, la „Beciul Domnesc”. Unii sînt subalterni nemulţumiţi de şef, alţii şefi nemulţumiţi de subalterni. Unii sînt prea visători, alţii nu ştiu deloc visa şi astfel s-au uscat, blazat şi depresat – ratîndu-şi putinţa de evoluţie. Unii… etc., etc., etc.

Care-i, totuşi, problema lumii de azi?

Păi, ele-s mai multe: 1) nu ştim să preţuim fericirea cînd o avem, 2) nu avem timp să fim fericiţi şi 3) nu avem înţelepciunea de a ne rezerva energie pentru a învăţa să fim fericiţi, prea ocupaţi s-o risipim pe tîmpenii: pe război, ură, invidie, răzbunare, goana nebună după bani sau după alte surogate de fericire.

Stela-Maria Ivaneş