Să regretăm “vremurile bune” ale Războiului Rece?!

ILIE CĂLIAN

Cred că nu greşesc, dar, pe zi ce trece, avem motive să ne gîndim la “vremurile bune” ale Războiului Rece. E adevărat, istoria postbe-lică a avut multe momente de încordare. Despre unele nu-mi amintesc: eram copil. Dar, începînd cu revoluţia anticomunistă din Ungaria, din 1956, am notat momente de mare încordare internaţională (criza rachetelor din Cuba, intervenţia membrelor Tratatului de la Varşovia, cu excepţia Români-ei, în Cehoslovacia, „înfierbîntarea” Sindicatului „Solidaritatea” în Polonia), în care cele două mari concentrări militare – Est şi Vest -, posesoarele celor mai mari arsenale nucleare, şi-au păstrat cumpătul. E adevărat, Vestul n-a intervenit nici în Ungaria, nici în apărarea României (în 1968) – n-a intervenit militar, ci prin alte mijloace. Practic, oricît de complicate erau relaţiile dintre ele, au găsit căi de dialog pentru a feri omenirea de un mare război. De o parte, NATO, cu feluriţi aliaţi în lume. Pe de altă parte, Tratatul de la Varşovia, China, Cuba şi alţi aliaţi. Dintre aliaţii celor două mari tabere, unii începuseră să-şi creeze şi ei arsenale nucleare. Astăzi, situaţia este mult schimbată. În primul rînd, Rusia este cam singură, iar sprijinul Chinei, „pînă-n pînzele albe”, nu poate fi luat în discuţie.

Deci, deocamdată e clar: Rusia nu mai poate conta ca o mare forţă: nu doar ţările satelite din Europa au intrat în NATO, dar şi foste ţări componente ale URSS – Ţările Baltice – fac parte din NATO. Iar fostele republici sovietice din Sudul URSS nu sînt aliaţi siguri ai Rusiei. În mod logic, Rusia nu poate provoca Occidentul, NATO, restul ţărilor europene, dar şi alţi aliaţi ai acestora. În această situaţie, cum pu-tem aprecia complicaţia în care am ajuns şi care provoacă frisoane celor care urmăresc evoluţia evenimentelor? E adevărat, înafara echilibrului de forţe armate, s-a mai schimbat ceva: diversele tipuri de propagandă şi dezinformare pot fi la această oră mai penetrante, în condiţiile unor formule de comunicare mult mai libere, atît controlabile, cît şi fe-rite de orice formă de control al vreunei Puteri (cele de pe internet).

Mărturisesc că, astăzi, mă simt mai ameninţat de tulburări belicoase decît pe vremea Războiului Rece, adică trecem printr-o situaţie greu previzibilă, care îmi aminteşte mai degrabă de situaţia dintre cele două războaie mondiale, cînd “democraţiile” din Vest nu ştiau cum să reacţioneze în faţa Germaniei naziste – tot mai agresivă, în pofida faptului că analiza logică şi matematică arăta că nu-i poate învinge pe ceilalţi. Tot aşa, analiza logică, economică şi a altor factori arată că Rusia n-ar putea învinge colosul alianţelor occidentale. Dar dacă Putin, precum, pe atunci, Hitler, care şi-a găsit şi el aliaţi (apropiaţi geografic, dar şi la capătul pămîntului, Japonia), face un calcul greşit?!

Situaţia României de azi este cam aceeaşi dinainte de 1941. Adică: nesiguranţă la graniţa de Vest, cu Ungaria, care nu-şi ascunde sprijinul pentru mişcările iredentiste din România, nesiguranţă şi mai mare la graniţa de Nord şi Est. În Vest, ne-am putea baza pe forţa de “coeziu-ne” (ca să nu-i spun constrîngere) a NATO. La Est nesiguranţa nu ne-o dă faptul că am avea graniţă cu Rusia. Dacă ar fi aşa, ar fi simplu: am putea să ne-o pregătim pentru apărare împotriva Rusiei. Or, la Est şi Nord “avem” o parte din fosta Basarabie şi Bucovină cam nesigure din motive interne. Tot la Nord, dar şi la Est, avem teritorii care fac parte din Ucraina (inclusiv Insula Şerpilor). Iar aici se întîmplă lucruri ciudate: la sugestia Rusiei, (evident), în zona din Nordul Deltei, pînă la Odesa, a apă-rut, recent, o aşa-numită Radă Basarabeană, care prefigurează o Republică Basarabeană. Nu vă faceţi iluzii: componenţa românească este minoră şi în nici un caz nu urmăreşte restituirea către România a acestui terito-riu intrat în componenţa actuală a Ucrainei, ci servirea intereselor Rusiei.

Pe scurt: România este între ciocan şi nicovală – din nou! Pe de o parte, dacă sprijină pînă-n pînzele albe politica aliaţilor din NATO, asigurînd integritatea şi suveranitatea absolute ale Ucrainei, România îşi poate lua adio de la teritoriile răpite de URSS după al doilea război mondial – ce-i drept, cu acordul generos al SUA şi Marii Britanii, marii noştri aliaţi de acum, din NATO. Dacă trădează NATO în favoarea Rusiei şi a promisiunii acesteia că, odată dezmembrată Ucraina, îi va restitui României teritoriile istorice, înseamnă că românii vînd pielea ursului din pădure, cum au făcut-o alături de Hitler împotriva URSS. Sin-cer vorbind, nu-mi doresc să fiu, acum, în situaţia de a lua decizii pentru viitorul României: este greu de crezut că putem ieşi cîştigători din situaţia actuală, în care am ajuns nu doar din cauza poziţiei geostrategice ori a politicii altor Puteri, ci din cauza cîtorva greşeli făcute imediat după primul război mondial (lipsa unui tratat direct cu Lenin, în mo-mentul cînd Sovietele erau la strîmtoare, aşa cum dorea Vaida Voevod), şi aventura lui Antonescu, care nu avea încredere în aliaţii din “democra-ţiile” occidentale, pentru că ne lăsaseră cu ochii-n soare.

În sinea mea, nu cred că Putin va întinde coarda prea mult. Adică va mai obţine ceva din Ucraina sau în Ucraina, aşa cum Hitler a întins coarda cît a putut în Austria, Cehoslovacia şi Polonia. A exagerat şi i s-a rupt coarda. O fi învăţat ceva din asta Putin? M-aş bucura să cred că da.