Smerit, la umbra cuvintelor…

    • de vorbă cu scriitorul Adrian Popescu •
    
  P1050656  – Spectacolul cărţilor şi revistelor de calitate este unul fascinant.  Şi, pentru ca ele să existe, trebuie să descoperim şi spectatorii, cititorii care dau sens acestui demers. Îl provoc pe redactorul şef al revistei „Steaua”, poetul Adrian Popescu la o discuţie despre disponibilitatea afectivă a ambelor tabere.
– Redacţia binecunoscută a revistei „Steaua” a avut mai multe etape: această primă publicaţie românească a Ardealului de după Război urmează într-un fel şi modelul prestigios al revistei „Gîndirea”. Sau măcar ar vrea să se apropie de ea, prin această echilibrare a tradiţiei şi a experimentului. Sigur, „Gîndirea” era mai îndatorată tradiţionalistului, ortodoxismului. Revista „Steaua”, înfiinţată în 1949 (“Almanahul Literar” n.n.), a fost condusă de A.E Baconscky, care i-a dat un caracter uşor eclectic, dar modernist, cu deschidere spre valorile europene. La conducerea revistei a urmat Aurel Rău, care a continuat această linie de dialog cu marile literaturi, cu o politică de traduceri temeinică. Şi, în nişte decenii dificil din punct de vedere ideologic, a menţinut-o pe o linie de plutire cu minime cedări. “Steaua” a reprezentat un fel de vîrf de lance pentru autonomia esteticului în polemica cu multe reviste literare bucureştene: „Gazeta literară”, „Contemporanul”, care erau mult mai fidele liniei partidului unic. „Steaua” a încercat şi a reuşit impunerea unei autonomii a esteticului, a reuşit, de asemenea, să critice şi să se despartă de poezia patriotardă, de poezia epică a unui Dan Deşliu sau Marcel Breslaşu, care n-au privit niciodată cu ochi buni revista clujeană “Steaua” şi a impus o  formă mai autonomă, să spunem, de lirism “poezia de notaţie”, un pastel intelectualizat, cum i-am sus eu, unde acest gen reuşea să scape de multe lucruri de evitat, convenţionale, care grevau asupra conţinutului. Şi încă un merit: revista a repus în circulaţia literară marii scriitori interbelici, printre care Lucian Blaga, care aveau interdicţie de semnătură, apoi Voiculescu cu povestirile sale, Adrian Maniu. Geo Bogza, Ion Vinea, Călinescu, alte condeie critice dau prestigiu  acestui proiect cultural.

– Transferurile de generaţii s-au petrecut într-un mod cu totul special la „Steaua”.  
– “Echinoxiştii” au venit cu un deosebit respect faţă de generaţiile anterioare, aducînd, totuşi, un suflu nou, atît de necesar literaturii promovate , iar din anul 2000 mai tinerii scriitori prezenţi în coloanele revistei literare clujene s-au dovedit o echipă întinerită, cu încercări de a impune noi forme literare: mărturii din Gulag, sau literatura închisorilor. Am reuşit, apoi, să publicăm pagini inedite din marii exilaţi ai literaturii române. Şi, la fel, ca în anii ’60, am oferit cititorilor posibilitatea descoperirii talentelor tinere, de mare ingeniozitate creativă. Recunosc că perioada de glorie a „Stelei” a fost în regimul comunist, atunci cînd nu se putea spune orice, dar noi o spuneam. Acum, cînd totul se poate, lectura devine un exerciţiu de luciditate, o revistă a dezbaterilor, o revistă care promovează poezia tinerilor, care, uneori, şochează. Avem cele mai alerte condeie critice, încercăm să fim în ton cu vremea, fără a ceda din identitatea noastră: care, spuneam, este acel echilibru între o tradiţie transilvană şi înnoire postmodernistă. Şi, avînd o situaţie financiară… sinusoidală, mai dificilă în ultimii doi ani, redresată cu sprijinul substanţial al Uniunii Scriitorilor şi al Ministerului Culturii, am reuşit să ne menţinem pe linia de plutire. Remarca, totuşi, marele prozator Mario Vargas Llosa, oaspetele Clujului,  posibilitatea noastră de a beneficia, într-un fel sau altul, de „Casa Monteoru” (acum o amintire) sau „Casa Vernescu”, administrată de Uniunea Scriitorilor, pentru menţinerea publicaţiilor literare, minime salarii, ajutoare pentru membrii nevoiaşi etc.

P1050752– Mulţi publicişti, cititori tot mai puţini. E un paradox?
– Nu poţi să interzici omului să scrie. Eventual poţi să le destrami, într-un fel iluziile, oferindu-le nişte cărţi fundamentale. Să-şi dea seama singuri, aceşti autori închipuiţi, cum am putea să-i numim, că sînt încă departe de-a atinge performanţa scriitorilor adevăraţi. Există o explozie de autori. Rău nu fac, pentru că scrisul, în general, aduce un fel de echilibru într-un organism tensionat, surmenat. Iar funcţia terapeutică este importantă pentru o societate aflată în degringoladă. Nu-i rău că scriu, pentru că aşa fac, probabil, o operaţiune care, chiar dacă nu este literatură adevărată, nu este chiar departe de actul cultural. Primejdia e că, după 4-5 cărţi, scoase fără nici un fel de verificare de specialitate, aceşti oameni ajung să se erijeze în adevăraţi scriitori. Or, scriitori adevăraţi sînt foarte puţini. Pentru că la ei nu contează spectacolul, probabil nici numele pus pe o carte, an de an. Ci acea trudă pe manuscris, şi conştiinţa că înaintea noastră au existat figuri care te umilesc prin altitudinea scrisului lor. Că au existat exemple de exigenţă artistică. Pe cînd, această masă indistinctă de autori scrie după cum îi vine. Adică, fără nici un fel de criterii, n-are nici un fel de educaţie a gustului şi n-are nici un fel de spaimă de pagina albă. Dar, să ştiţi, nimeni nu-i confundă pe scriitorii adevăraţi cu aceşti, totuşi, amatori. Între orgoliul de amator şi modestia profesionistului diferenţa se face prin valoarea estetică şi etica fermă a celor din urmă.

– Prin natura funcţiei, citiţi multă poezie. Ne puteţi face un tablou al cotidianului din acest punct de vedere ?
– Spunea cineva că, astăzi, nimeni nu mai scrie poezie vizionară, substanţială. Mai toată lumea scrie o poezie a faptului imediat. Din această senzaţie şi din aceste instantanee nu rămîne prea mult. Pentru că senzaţiile sînt comune. Lipseşte construcţia. Fineţea discursului. Directă. Fără metafore. Care nu ţinteşte spre azur; poezia este azi ca o apăsare şi nu ca o bucurie. Totul este abrupt, totul are valoare de şoc, cu o mare putere de a adera doar la clipă. Sigur, există şi reuşite. Poezia nu poate să încremenească. Este un drum pe care cei tineri îl urmează, uneori cu succes; o poezie derutantă, totuşi, o poezie gustată doar de generaţia din care face parte autorul. Se scrie într-o mie de feluri, astăzi, foarte bine, dar este rău pentru că nu o reţii, nu este o poezie memorabilă. Prezentismul nu lucrează decît pe termen scurt. Şi nu-i o lirică de perspectivă. Ci a faptului imediat. Are farmecul său, are gloria sa, dar nu sînt sigur că este o poezie care să reziste.

 – Ce putem citi acum din poezia lui Adrian Popescu?
– A apărut „Costumul negru”, un pariu cu mine însumi că mă voi înnoi, cu un limbaj mai simplu. Am reeditat „Lancea frîntă”, poezia lui Radu Gyr şi, desigur, seria antologiilor se mai află în librării.

    C.V.
Născut la 24 mai, 1947, la Cluj. Facultatea de Filologie, secţia română-italiană. Echinoxist din prima generaţie. Debutează în 1962, în ziarul local, Făclia, elev, apoi are primul grupaj de versuri la revista Steaua, în 1964. Din 1971, corector, redactor, apoi redactor-şef, din 1999, la Steaua. Versurile i-au fost traduse în volume în limbile germană, de Franz Hodjak, franceză, de Gerard Bayo, sîrbă, de Dimo Dimcev şi Dumitru M. Ion, maghiară de Farkas Arpád, precum şi în antologii.

POEZIE: Umbria, Dacia, 1971 (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Focul şi sărbătoarea, Dacia, 1975, Cîmpiile magnetice, Eminescu, 1976, Curtea medicilor, Eminescu,1979 (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Suburbiile cerului, Eminescu, 1982, O milă sălbatică (antologie, postfaţa de Mircea Iorgulescu) Cartea Românească, 1983, Proba cu polen, Dacia,1984 (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj), Vocea interioară, Ed. Dacia, 1987, Călătoria continuă, Cartea românească,1989 (Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române), Pisicile din Torcello, Albatros, 1997 (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul revistei Poesis, Premiul Salonului Naţional de Carte, Cluj, Premiul revistei Ateneu, Premiul revistei Familia), Poezii (antologie) Ed. Vitruviu, 1988, Fără vîrstă (prefaţa de Dan Cristea), Cartea Românească, 1998, Umbria, Ed.Vinea, colecţia Ediţii definitive, 2000, ed. a-II-a, 2007, (antologii, prefaţă de Ştefan Borbely), Drumul strîmt, Dacia, 2001(Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor), Dimineaţa în forul roman, Limes, 2008, Poezii religioase, antologie şi prefaţă de Ion Buzaşi, Galaxia Gutenberg, 2010, Ieşirea în larg (antologie, colecţia Poeţii laureaţi ai premiului naţional de poezie Mihai Eminescu) Paralela 45, 2011, Cuibul, Tipo Moldova, 2012.

PROZA: Tînărul Francisc, Dacia,1992, ed.a-II-a Paralela 45, 2000, ed, a-III-a 2008, Galaxia Gutenberg, Cortegiul magilor, Dacia, 1996.

Ceva mai greu ca seva
Miroase-a liliac, miroase-a prospeţime,
a lucruri nefăcute de mîna omului,
pulsează şi se zbate, lucrînd în adîncime,
ceva mai greu ca seva sub coaja pomului.
Nu îţi dori mai mult, topeşte-te în calma
privelişte din jur : copacii-şi schimbă haina,
de parcă Dumnezeu i-atinge lin cu palma.
Fii piedestal sau cupă, unde se adună taina.

În fructul de pe creangă respiră înţelesul,
mai mare decît tine, de ce te-ai îndoi?
E vremea înfloririi, colinele şi şesul
străbate-le cu pasul şi nu te mai opri.
Pînă n-ajungi acolo, de unde vezi,departe,
cît ţi-a rămas de-acum, din drumul tău abrupt.
Nu poposi prea des, puţin te mai desparte,
de o grădină unde sămînţă, floare, fruct
sînt una, întreita mireasmă fără moarte.

Radu VIDA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.