Slalom politic

RADU VIDA

Adevărul e  că pînă şi cei mai înverşunaţi critici al României recunosc că, din varii motive, nu ne-a mers prea bine niciodată. Imperii de tot felul, duşmani de te miri unde, prieteni pîrîţi şi, poate cel mai important lucru, cozile de topor interne au adus necazuri cu carul. Abilitatea diplomaticească a fost aceea care ne-a scos întotdeauna la liman. Mai mici sau mai mari, teritorial, slăbiţi sau întăriţi din cîte o confruntare.
Lumea, ca şi politica, e în veşnică schimbare, aşa că nu e de mirare că, pe lîngă vechile probleme, le avem şi pe cele noi: Statele Unite ale Rusiei şi Comunitatea Statelor Independente ale Americii – tot un drac! –  sînt stîlpii politicii internaţionale care ne pun mereu beţe în roate, ca să nu mai vorbim de ambiţiile Uniunii Europene.

Ne avem bine cu americanii. Nimic rău în asta. N-au „venit” cînd a trebuit, aşa că trenul plecat nu-l mai prinzi niciodată. Următoarea garnitură, însă, poate să te ducă în acelaşi loc, doar că nu se potriveşte orarul… Aceşti… prieteni sînt departe; din… avionul lor lumea se vede cu totul altfel  decît din planorul nostru, iar umbrela protectoare zgîndăre alte şi alte orgolii. Vestita „axă Bucureşti-Londra-New York” n-a existat niciodată şi, cred, nici nu va exista. Pînă acolo mai e braţul atotcuprinzător al UE şi, neîndoielnic, „prietenii” noştri dintotdeauna, de la Răsărit. Ruşii sînt în coasta noastră. Şi, recunoaştem sau nu, arareori au îngăduit zeii să ne aflăm bine cu ei. Nici cîtă vreme am mers alături de ei n-a curs miere şi lapte de nici o parte a relaţiilor bilaterale. Iar clipele de neatenţie istorică ne-au costat mult. Şi, de fiecare dată, Ivan ne-a tras basca pe ochi.

În aceste condiţii, nimeni nu crede că mai marii FSB şi CIA au venit către ograda noastră doar pentru a ne spune cît de mult s-a dezvoltat Bucureştiul (John. O. Brennan – şef CIA) şi că ar fi de zărit o luminiţă de dezgheţ, la capătul tunelului cu Moscova  (Nicolai Patruşev – general peste FSB).
Nu mi-am propus o analiză a relaţiilor personale Putin-Băsescu. Cu siguranţă că primul nu-l consideră pe marinelul nost’… omolog. Iar jignirile  (inutile, neavenite şi fără corespondent cu realitatea, dealtfel) ale Băsescului au umbrit şi bruma de speranţă în ceea ce priveşte niscai relaţii corecte. Pe de altă parte, Obama-Băsescu nu are înveliş de dulce; alternează însă ciocolata amăruie atunci cînd sînt atinse puncte sensibile ale politicii externe, unde sîntem direct interesaţi. Aşadar, este de-a dreptul cinic să transmiţi preşedintelui Putin „deschiderea României spre cooperare” şi să te guduri la picioarele mai tînărului Obama. Tezaurul, energia, Republica Moldova şi Transnistria sînt dispute mai vechi, de nerezolvat, dacă nu se găsesc termenii adecvaţi de abordare a lucrurilor.

Pe de altă parte, tot R. Moldova, Scutul, Kosovo (chiar fosta Iugoslavie) rămîn puncte suspendate în relaţiile cu Unchiul Sam, dar care, se pare, sînt rezolvate peste capul nostru cu… Rusia. Vorba unui contemporan: dacă ruşii sînt la doi paşi, americanii vin cu viteza sunetului! Asta înseamnă că nu sîntem de capul nostru, dar nici nu trebuie să adoptăm atitudinea de supus al vreunuia dintre ei. Fie şi pentru că niciunul nu-i mai breaz, cînd e vorba să-şi urmărească propriile interese. Şi nici că le pasă, cînd se înţeleg asupra avantajelor lor reciproce, dacă victime colaterale devin chiar partenerii lor. Nu îndemn la paranoia, dar este evident pentru toată lumea că relaţiile cu SUA şi Rusia trebuie abordate în mod pragmatic. Nu miştocăreala de port, nici linguşeala de sorginte fanariotă ne va satisface doleanţele şi aspiraţiile. Ci abilitatea de a fi serioşi, credibil şi, de ce nu?, vigilenţi.
Cu ambele superputeri!