La 81 de ani, clujeanca Maier Orosz Judith a devenit campioană mondială la înot: „Eu și sora mea ne-am născut în apă…”

Maier Orosz Judith este o clujeancă cu preocupări inedite pentru vârsta ei. Are 81 de ani, este de profesie artist plastic și tocmai a câștigat câteva medalii importante la un eveniment sportiv internațional.

Este dublă campioană mondială, obținând totodată un argint și un bronz, la Campionatul Mondial de Natație al Seniorilor, care a avut loc în Fukuoka, Japonia, între 5 și 12 august, anul acesta. Dragostea sa față de înot, o „moștenire” de familie, ar putea fi pentru mulți dintre noi o sursă de inspirație și o adevărată lecție de viață. Întreaga poveste, spusă cu drag și mult umor, o aflăm chiar de la Maier Orosz Judith.

“Anul acesta a fost un an extraordinar de greu din punct de vedere competițional. În luna mai s-a înființat în sfârșit, în Cluj, Clubul de înotători seniori ai Universității și s-a ținut Campionatul Național la Târgoviște, unde am câștigat șase medalii de aur, și încă două, cu ștafetă. Mai erau trei fete (n.red la concurs) cărora le-aș fi putut fi bunică. La sfârșitul lunii iunie, au fost Campionatele naționale ale Ungariei, unde am câștigat iar patru medalii de aur și am doborât un record național.

Toată lumea mi-a spus să merg la Campionatele Mondiale.

La aceste campionate au participat 6000 de concurenți. Am avut cârcei la stomac…numai la gândul drumului greu care urma. A fost totusi o hotărâre foarte grea, la vârsta mea, peste o lună am 81 de ani.

În luna iulie, în fiecare zi am mers la antrenament, câte 2000-2500 de metri înotam. M-a ajutat foarte mult antrenorul Soit Philgas, antrenor la Universitatea Cluj, el mi-a cronometrat timpul. Pe 2 august aveam bilet de avion, traseul Cluj-București-Istanbul-Tokio. Toată Japonia trebuie imaginată ca o chiflă mare de 3800 de kilometri. Exact la mijloc se află Tokio, de la Tokio până la Fukuoka sunt aproximativ 1000 de kilometri.(…)

Ziua următoare, când a trebuit să schimbăm avionul. dimineața am băut un ceai japonez – e nevoie de lichide. Dintr-o ceșcuță mică am luat două porții, iar apoi am urcat în cameră să ne pregătim pentru tranfer. Am avut senzația că îmi pierd cunoștința, n-am fost în stare să fac un pas până la usă. După aproximativ 15 minute, mi-am revenit și abia-abia m-am putut duce la camera vecină, eram albă ca varul și plină de sudoare, curgea pe mine. M-au pus cumva (n.red partenerii de drum), nu știu cum, în avion, am fost inconștientă aproape tot drumul. Iar ziua următoare urma să am concurs.

A doua zi m-am simțit mult mai bine, la concurs aveam 100 de metri bras (n.red proba), unde am câștigat medalia de bronz și cu record național. Am fost în al nouălea cer de fericire și bucurie, ăsta mi-a fost țelul. La Mondialele precedente din Coreea de Sud am reușit să câștig numai patru locuri de patru. Ăsta mi-a fost țelul, ca cel puțin un bronzuleț să câștig. Am câștigat și mi-au revenit forțele. Ziua următoare a fost ziua de 400 m mixt, este proba cea mai grea din natație, fiecare stil trebuie înotat câte 100 de metri. Primul stil este fluture, care este foarte greu. M-am suit pe bloc start și am asteptat fluierul de pornire. Sar în apă și ochelarii de înot mi se întorc sub apă și imediat se întorc înapoi plini de apă, absolut nimic nu am văzut pe tot parcursul probei. Și așa, in neștire m-am luptat acolo singură, fără să știu pe unde mă aflu, pe unde sunt ceilalți adversari, și poate că a fost și noroc. Și așa neștiind, înotând, în sfârșit am ajuns să termin cursa. Imi scot ochelarii furioasă, mă uit pe tabelă și văd că eu am câștigat cursa. A fost o surpriză nemaipomenită. Ziua următoare era 200 m mixt, unde numai 50 de metri trebuie înotat din fiecare stil. Acolo am câștigat, pot să zic, cu jumătate de bazin am bătut adversarele. La încă o probă, la 200 bras am luat medalie de argint.

Este un rezultat extraordinar de bun, la cinci probe individuale am participat din care le două am luat aur, un argint și un bronz.

Am primit foarte multe felicitări din țară, mesaje pe telefon, de la susținători care mi-au căzut foarte bine. Ne-au mai rămas încă cinci zile să mai vedem Japonia”, ne-a povestit Maier Orosz Judith.

Organizare proastă, în sezonul taifunurilor

Dacă rezultatele la competiția din Japonia i-au adus multă satisfacție, nu același lucru îl poate spune despre organizare: „Nu mi-a plăcut organizarea concursului, neașteptat de la japonezi. S-a ținut în două bazine diferite, care erau la 16 kilometri depărtare unul de altul. Trebuia să iei autobuzul, să schimbi metroul. Unul dintre bazine era perfect, celălalt nu era destul de încăpător pentru numărul mare de sportivi. De exemplu, bazinul de încălzire avea numai 25 de metri, era pericol să îți rupi mâna sau piciorul dacă vroiai să te încălzești. Cumva, m-am încălzit, dar pe urmă, când m-am dus la garderobă să-mi schimb costumul ud cu cel uscat, a trebuit să stau pe un picior până când am reușit să scot costumul de pe mine, că eram atât de mulți, ca heringii. Incredibil! Nu a fost în regulă organizarea. A mai fost ceva ciudat – cu toate că limba engleză este obligatorie în școli și la facultăți, oamenii, acolo, vorbesc o engleză japoneză pe care nu o poți înțelege. Am călătorit peste tot în lume, și mi-am zis că nu există țară în care să mă duc și să nu mă pot descurca, intelege cumva. Desenez, gesticulez… or aici și gesticularea era ciudată. In rest, ei sunt drăguți, așa, amabili, foarte politicoși.

(…) Am trăit în Japonia două taifunuri, și asta a fost o hibă în organizare, un concurs mondial cu atâția participanți, organizat în sezonul taifunurilor”.

O dinastie de campioni la înot

Dincolo de coompetiții și peripețiile aferente, Maier Orosz Judith are o poveste de viață deosebită. Dragostea sa pentru înot nu a fost o simplă pasiune, ci o adevărată „obligație”, cum s-a exprimat chiar ea, provenind dintr-o familie de campioni.

„Tata, Orosz Gavril, a fost director de școală ani de zile, el a fost întemeietorul Școlii Sportive din Cluj. Tatăl meu a fost campion la curse de distanță lungă pe Dunăre și membru de bază al echipei de polo a Universității Cluj. Totodată, a fost patru ani de zile președintele Clubului. De fapt, toți membrii de familie au concurat aici inclusiv mama (Irina) și o matușă, Clara, la fel, campioni.

Noi două, eu și sora mea, dr. Flora Orosz Ecaterina, ne-am născut în apă… Sora mea a fost un talent unic, a câștigat 30 de campionate naționale, în tinerețe, a bătut în jur de 40 de recorduri naționale, și la frageda varstă de 13 ani a devenit maestru al sportului. Pe timpul lui Ceaușescu am reușit să ajungem amândouă în Germania, și acolo ne-am pensionat. A mers sora mea prima dată, iar apoi eu. Sora mea a terminat Institutul de Medicină din Cluj și a fost membru fondator al Institului de Medicină Sportivă din București, care avea un renume european. La înființare, directorul a căutat sportivi maeștri ai sportului. Erau vreo șase, printre care și sora mea. Ea a lucrat în continuare la Institutul de Medicină Sportivă din Frankfurt care s-a înființat după modelul românesc, unde a fost primită cu brațele deschise. Acum doi ani ne-am întors definitiv aici, în țară. Sora mea era tot timpul lângă sportivi, tot timpul a făcut sport împreună cu ei și a simțit forța că mai poate să continue înotul. A auzit de înotul de seniori și vroia neapărat să intre în competiție. A auzit că aici, în Cluj, s-a înființat un club, Orca. Ne-am înscris în club, care s-a desființat ulterior, însă ea a participat în 2012 la primul concurs mondial în Italia și a câștigat acolo un titlu mondial, de campioană mondială. Asta i-a dat aripi. Pe urmă a câștigat în Canada două titluri, pe urmă trei titluri în Ungaria. Pe urmă în Coreea de Sud, unde știam că va face ravagii, a câștigat cinci titluri cu cinci recorduri mondiale. Tragedia mare a vieții mele a fost când în 2021 s-a stins, neașteptat. Avea aproape 87 de ani. Am rămas într-un vid, și atunci pentru faptul că ea m-a determinat să încep înotul la bătrânețe, am zis că trebuie să continui drumul ei și să încerc să pășesc pe urmele ei. Și m-a costat substanță psihică și fizică ca să mai trec pragul bazinului. Am reînceput antrenamentele și am observat că rezultatele mele nu sunt mai rele decât precedentele, obținute în Coreea de Sud, ceea ce este un mare lucru la vârsta mea. Am reînceput datorită ei și în amintirea ei, am participat la campionat.

Iar primul lucru când s-a stins a fost să pun piedică uitării și am făcut cerere la UBB Cluj, am obținut aprobare și după șase luni după ce s-a stins am inaugurat bustul ei. Ion Ristea a terminat sculptura și cu tot sufletul m-a ajutat și a stat lângă mine”.

Anca M. COLIBĂȘANU