80 de ani de la arderea cărţilor de către nazişti

Die Welt

În urmă cu 80 de ani, la 10 mai 1933, studenţii germani simpatizanţi ai naţional-socialismului au ars zeci de mii de cărţi în cadrul aşa numitei “acţiuni împotriva spiritului negerman”.

Nu există nicio altă întîmplare care să ilustreze mai bine barbaria culturală a naziştilor, decît arderea cărţilor din 10 mai 1933. “A fost doar un prolog pentru a arăta că, acolo unde se ard cărţile, vor fi arşi în cele din urmă şi oamenii” – aici se potriveşte aproape prea bine acest citat obligatoriu din tragedia lui Heinrich Heine, “Almansor”, în care este vorba, de fapt, despre arderea Coranului în timpul Reconquistei spaniole.

“Lista neagră” a fost elaborată, după ce naziştii au ajuns la putere, de tînărul bibliotecar berlinez Wolfgang Herrmann. Ea este ordonată potrivit numelui autorilor şi cuprinde un şir lung de excepţii ironic-amuzante: din lucrările fiecărui autor de pe această listă neagră sînt păstrate anumite scrieri şi nu de puţine ori au de-a face chiar cu filosofia bibliotecarului Herrmann, ca naţional-socialist mai apropiat de stînga. Însă, indiferent de asta, lista nu este cîtuşi de puţin un document al dispreţului faţă de cărţi, ci dimpotrivă.

Bibliotecarul care îşi aruncă în foc propria bibliotecă este un topos în istoria literaturii. Motivul se regăseşte la sfîrşitul romanului “Orbirea” al lui Elias Canetti sau în cel al lui Umberto Eco, “Numele trandafirului”. Mereu se ajunge la punctul de fierbere în care eroii bibliomani nu mai sînt în stare să facă diferenţa dintre lume şi bibliotecă şi ajung la fetişizarea cărţilor, în anihilarea voinţei. Scriitorul, care are o complexă legătură de concurenţă cu bibliotecarul, poate să creeze lumi de ficţiune – însă bibliotecarul domneşte ca un Dumnezeu în întreaga lume a hîrtiei.

Arderea cărţilor de către nazişti a fost şi ea opera unui bibliotecar, a pornit din spiritul catalogului cu cuvinte-cheie şi dintre fişierele cărţilor. Herrmann îşi trădează o caracteristică specifică meseriei sale – amestecul dintre dependenţa de ordine şi datoria de protecţie a cărţilor: “Lista ce urmează cuprinde toate cărţile şi toţi autorii care pot fi înlăturaţi din bibliotecile publice, în scopul curăţirii acestora. Dacă trebuie eliminate toate – depinde de cît de bine pot fi umplute golurile cu achiziţii mai noi, mai bune” – acest pasaj înfiorător nu arată în niciun caz o manipulare frivolă a cărţilor, ci  imensa frică a bibliotecarului: golul din raft. Pînă şi o carte falsă este mai bună decît una lipsă.

Flăcările din 10 mai 1933, din Piaţa Operei din Berlin, pot fi descrise ca  act de identitate al duşmăniei faţă de cărţi: cărţile întrupează omenescul tocmai pentru că sînt cărţi.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.