30%

RADU VIDA

Poate că, multă vreme de acum încolo, vom ţine minte cifra care face obiectul titlului editorial de astăzi. E… vina Comisiei juridice a Parlamentului României, care a adoptat proiectul de scădere a cvorumului obligatoriu la orice tip de referendum (de la 50%+1 de acum, pînă la 30% din listele electorale permanente). Un prag identic, cu alte cuvinte, pentru toate tipurile de referendum care, cu siguranţă, va fi confirmat de către Camera deputaţilor şi Senat, ţinînd cont şi de faptul că USL  controlează, după noile repoziţionări, 70% din Parlament.

La o analiză atentă se poate spune că teoria alegerii raţionale a funcţionat în defavoarea teoriei alegerii sociale (agregarea preferinţelor).  Au fost depăşite, astfel, o serie de interacţiuni strategice, iar teoria jocurilor a rămas doar… teorie.

Se ştie că cele şase tipuri de guvernămînt ale lui Aristotel, care au dăinuit, teoretic fireşte, mai bine de douăzeci şi cinci de secole, rezumă, în principal, monarhia, aristocraţia ş regimul constituţional, în formele legitime de conducere în interesul tuturor (Fără a intra în amănunte, trebuie spus că bătrînul filosof a găsit şi forme corupte de conducere  în interes propriu, fiecare din enunţurile de mai înainte avînd corespondent în tiranie, oligarhie şi democraţie. În care conduce unul, cîţiva sau mai multe persoane.) Regimul constituţional, în opinia lui Aristotel, conducerea celor mulţi în folosul tuturor, a rămas forma cea mai bună de guvernămînt. În principiu, toţi cetăţenii au dreptul de a alege liderii, iar delegarea puterii în favoarea întocmirii legilor – asta o spun analiştii moderni –  face ca, întreaga masă a poporului să aibă un cuvînt de spus. Cu o condiţie! Ca poporul să vrea acest lucru.

De-a lungul scurtei noastre democraţii s-a constatat că (nici Occidentul nu se poate lăuda cu prea mult, pentru că 4-500 de ani nu înseamnă nimic în faţa Istoriei), aşadar, s-a ajuns la concluzia că nu tot poporul vrea să participe la treburile ţării. Nu este nici locul şi nu avem nici spaţiul necesar pentru a arăta cauzele care au condus la această realitate. Putem spune doar că de la acelaşi Aristotel, pînă la Weber, analiştii (filosofii politicii, în principal) au adus argumente pro şi contra situaţiilor în care refuzul la vot a fost un pas înainte sau o frînă în calea dezvoltării. Dincolo de teorii, realitatea ne arată că lumea nu prea este interesată în însuşirea unor percepte politice şi nici măcar conexiunile acestora cu administraţiile locale. A fost o vreme, la noi sau aiurea, cînd oamenii votau dacă profiturile depăşeau costurile. Adică, dacă mizele erau importante, cetăţenii mergeau în număr mai mare număr la vot. Se pare că nici costul informaţiilor politice nu mai are o aşa influenţă asupra maselor largi. Celor săraci şi needucaţi li s-au alăturat „îngîmfaţii” şi „atot- ştiutorii”, care refuză să meargă la vot, dintr-un fel de frondă prost înţeleasă. Din rîndul lor se recrutează, pînă la urmă, „cîrtitorii”, cei care şi-au irosit „puterea” de a face ceva, dar îşi consumă energiile „pe la colţuri”. Educaţia, chiar şi autodidactă, într-ale manipulării destinelor, face pe oameni mai participativi.  Ceea ce, să recunoaştem, nu-i rău deloc. Democraţia reală, însă, are un avantaj formidabil: adaptabilitatea. Sistemul este cel care se schimbă constant, nu principiul. Aşadar, acum se consideră că, dincolo de ideologii, există sisteme multiple. Care trebuie armonizate. Acest prag de 30% reprezintă – sînt convins – pragul celor care vor să participe cu adevărat la treburile ţării.

Concluzia? Cu cît vom merge mai mulţi la vot, cu atît ne va fi mai bine. Adaptabilitate mai rapidă. Iar sistemele mai perfectibile. Întru realizarea aspiraţiilor celor mulţi.